Ce mă taie capul

Masca și ecranul

2010-06-08T23:54:00.003+03:00

O vineri seară liniștită. Îmi pregătesc cu entuziasm o mască de față cu miere de rapiță îndelung lăudată de către nenea apicultorul, o aplic frumos pe față, grijă la ochi, știți voi, și, tematic, împing în player dvd-ul din revistă despre albine. Apoi mă așez comfortabil pe canapea.

Urmează un val de informații pe care parțial le mai auzisem, dar pe care nu le conectasem niciodată. Aflu că albinele, prin polenizare, fac posibilă obținerea a unei treimi din hrana noastră. Că deci, fară albine, ioc papa. Și aflu că de ani buni încoace, populațiile de albine scad vertiginos, și mai vertiginos de prin 2006, de când a apărut așa numitul CCD, colony collapse disorder, care se manifestă prin dispariția albinelor din stup. Milioane de albine mor în fiecare an astfel și nimeni nu a reușit până acum să afle de ce.

Ochii îmi cresc de mirare, dau mai tare volumul, e în franceză, trebuie să pricep tot. Aflu că americanii tratează albinele la fel ca pe celelalte animale ce le pot aduce vreun profit, adică prin exploatare, stres, hrănire cu suplimente nutritive și antibiotice, întreg meniul.

Mai interesant devine când zic ăștia că un tip de pesticid de ultimă generație, chiar dacă nu ucide albina (pentru că, evident, respectă pragurile impuse de lege), îi afectează sistemul nervos astfel încât aceasta uită unde este localizat stupul și nu se mai poate întoarce la acesta (hm, am mai auzit ceva similar undeva....)
Ochii se fac cât cepele, sprâncenele se duc în sus, masca, demult uscată, se crapă ușor și pielea mă trage când aud ce spune o doamnă expertă în albine (în traducere liberă): ”Poate într-o bună zi vom putea crește albine rezistente la acest tip de pesticide. Poate într-o bună zi vom avea albine-roboți ca să asigurăm polenizarea. Cred că nu am explorat încă toate posibilitățile oferite de tehnologie.”

Merg la baie, mă spăl pe față și, nu fără oarecare tristețe, îmi dau seama că pielea mea e netedă precum proverbialul fund de bebeluș.*

*ăla neiritat!

Nu tot ce-i bio se mănâncă

2010-05-17T12:52:00.001+03:00

Nu tot ce-i bio se pune pe piele. Nu tot ce-i bio nu îngrașă. Nu tot ce-i bio conține doar ingrediente sănătoase. Nu tot ce nu-i bio nu-i sănătos. Nu tot ce-i bio e ecologic. Nu tot ce-i ecologic e bio. Nu tot ce-i bio e echitabil. Nu tot ce-i echitabil e bio. Nu tot ce-i ecologic e echitabil. Nu tot ce-i bio se cumpără (pentru că) nu tot ce-i bio nu-i țeapă. (Și totuși) nu tot ce-i bio e doar marketing, (pentru că) nu tot ce se bagă în mâncare își are locul acolo.

Eco, dar să știm și noi

2010-04-19T23:49:00.002+03:00

Nu știam că există revista Econews. Și-mi doresc să nu fi aflat. Dar pentru că am aflat, și am citit, a trebuit să-i trimit redactorului-șef un email ca reacție la articolul său despre Roșia Montană:

"Stimate domnule Tufa,

nu cunosteam revista Econews pana sa cumpar numarul din februarie 2010, pe care l-am zarit din intamplare pe-un raft intre multe alte reviste. Mi-am zis atunci: uite, dom'le, in sfarsit, avem si noi ceva presa de specialitate, ca pana acum am citit despre toate dezastrele ecologice din toata lumea, da din Romania ba.
Am parcurs cele 12 pagini de articol despre Rosia Montana cautand nu numai informatii, ci si argumente, cautand o pozitie, cu care mai apoi sa fiu sau sa nu fiu de acord. Am citit cu aviditate, spunandu-mi de fiecare data cand gaseam o virgula intre subiect si predicat, o greseala de tipar, aceeasi informatie repetata cu alte cuvinte, ca nu conteaza chiar atat de tare cum e scris, important e sa fiu mai desteapta dupa acea jumatate de ora, sa am informatii noi si argumente noi.
Ati descris impactul proiectului asupra mediului, iar apoi ati descris toate minunatele modificari din noul proiect, de parca ele ar fi anulat tot raul ca ar urma a fi facut. Unde erau portitele, unde erau locurile prin care ei puteau sa se strecoare pentru a nu se tine de ce au promis. Unde erau locurile in care ne aruncau praf in ochi ca sa credem ca "totul este bine"? De ce este sau nu este suficient ceea ce propun ei? Asta vroiam sa aflu din articolul Dvs.
La finalul celor 12 pagini, am citit cu mare surprindere concluzia la care ati ajuns dupa ce ati insirat cati kilometri patrati de munte ar fi distrusi, ce patrimoniu s-ar pierde si ce de mismasuri se fac la nivel politic. Dvs. spuneti ca ar fi ok toate astea, numai sa castige statul roman mai multi bani. Ce ne sugerati Dvs. este sa nu mai fim niste carcotasi idealisti, ci sa ne resemnam cu ideea ca exploatarea va avea loc, ca doar, vorba ceea, este un blestem de la care nu ne putem sustrage cu una cu doua. Nu pot spune ca din paginile anterioare reiesea in mod firesc aceasta concluzie.
Dvs. spuneti - atat in articol cat si in editorial - ca doriti sa fiti impartial. Sunteti redactor-sef la o revista ce se numeste Econews si are ca motto "preserve and protect". Deja spunand asta nu mai sunteti impartial, iar a sustine contrariul este o ipocrizie. In plus, nu asta este ideea unei reviste ce contine particula "eco" in titlu! Este ca si cum ati cere revistei "The Economist" sa sustina nationalizari de dragul impartialitatii, sau ziarului "The Guardian" sa sprijine liberalizarea pietei de capital din acelasi motiv. Asadar, nu impartial trebuie sa fiti Dvs si revista pe care o conduceti, ci obiectiv, transparent, fundamentat, cu argumente relevante pentru tot ce tine de ecologie, dezvoltare durabila etc. Peste tot in tarile pe care noi le consideram un model din punct de vedere al libertatii presei, publicatiile sustin o parte sau alta. Dar o fac in mod argumentat, transparent,
astfel incat toata lumea sa stie de ce parte sunt si de ce, iar apoi sa poata lua o decizie in cunostinta de cauza.
Pentru a ajunge la concluzia mea, va marturisesc ca decat sa fiu o ecologista resemnata, prefer sa fiu o ecologista hippie, din cei care imbratiseaza copaci. Dar, mai degraba, as prefera sa fiu o ecologista desteapta, informata, pragmatica, dar si militanta, o ecologista careia nu-i e teama sa apere o pozitie, atata timp cat crede in ea. O ecologista a secolului 21, care nu crede in blesteme, ci in capacitatea omului de a schimba lucrurile care nu-i plac din jurul lui. Dar, pentru asta, ma tem ca deocamdata trebuie sa citesc alta presa.

Cu stima,"

În mod surprinzător, nu am primit niciun răspuns.
În cazul în care vă întrebați care e concluzia care m-a supărat atât de tare și nu vă merge site-ul, cum mi s-a întâmplat mie prima dată, citez:

"S-a ajuns deja prea departe, iar opozanţii proiectului nu ar trebui să se concentreze pe găsirea de soluţii alternative penibile, oricât de argumentate şi avizate le-ar fi motivele pentru care se opun proiectului minier. Este cazul să ne trezim din atitudinea hippie-eco şi să privim adevărul în faţă, aşa cum este: precum s-a născut din aur, Roşia Montană va muri din cauza aurului. Acesta este blestemul Roşiei. Dar trebuie să ne asigurăm că va muri frumos, că-şi va trăi fericită ultimii ani de minerit, trebuie să ne asigurăm că epuizarea zăcământului de aur va lăsa în Roşia Montană o comunitate capabilă să supravieţuiască mult timp după închiderea exploatării, iar asta nu din banii pe care îi va fi primit de la Gabriel Resources."

Pare scos din The Ecologist, nu?

Aşa şi pe dincolo

2010-02-26T21:27:00.003+02:00

Într-o seară, mergând liniştită cu maşina, persoana din dreapta îmi zice: „Tu conduci aşa degeaba” („aşa” însemnând, cu calm, pe soundtrack de Radio Muzical, lăsând pe cei ce semnalizează să treacă în faţă, ba chiar zâmbindu-le dacă se uită la mine, ne-depăşind pe linia de tramvai, în general respectând regulile, atât pe cele legale, cât şi pe cele ce ţin de politeţe).

Întâi, m-am bosumflat precum un copil mic, gândindu-mă că oare şi atunci când mă cert cu taximetriştii că vor preţul dublu să mă ducă la aeroport, şi eu îi refuz, chiar dacă pierd avionul, e tot degeaba? Şi oare atunci când merg cu gunoiul în mână până la coş, cu toate că aş avea nevoie de ambele mâini înainte să ajung la el, oare tot degeaba e? Sau mai rău, atunci când ţin peturile de apă în poşetă ca să le duc la tomberonul galben, e tot degeaba? Oare cât din tot ceea ce fac e degeaba? ...Bbrrrrrrr, m-am oprit, că mai aveam puţin şi plângeam cam ca atunci când cineva prea sincer mi-a spus că nu există Moş Crăciun.

Dar rotiţele se tot învârteau, ba înainte, ba înapoi, în stânga, în dreapta şi pe diagonală, până am fost în stare să-mi exercit dreptul la replică. Ce a sunat cam aşa:
„Să ştii că mă doare când spui că degeaba conduc aşa [am luat-o de la început cu artileria grea, la sentiment] pentru că e ca şi cum ai spune că sunt aşa cum sunt degeaba. Dar eu cred că trebuie să fie oameni care să fie aşa. Pur şi simplu pentru ca şi ei să fie în peisaj, pentru ca ceilalţi să se uite în jur şi să mai vadă şi oameni care nu înjură, care nu trec pe galben pentru ca apoi să rămână blocaţi în intersecţie, care ajută bătrânica să treacă strada în loc s-o boscorodească pentru că merge prea încet [listă non-exhaustivă]. Nu se poate să existe pe lumea asta [Bucureşti, dar nu numai] numai oameni agresivi, grăbiţi şi indiferenţi. [Şi acum...pentru dimensiunea universală...]...toată lumea a plecat să-şi arunce cotorul de măr în coşurile de gunoi din alte ţări,toţi s-au dus să fie civilizaţi în altă parte. Eu sunt aici, şi atâta timp cât sunt aici, e important să fiu aşa [chiar dacă nu am schimbat lumea, dar e doar o chestiune de timp, dooh!]. E vorba de principiu, nu doar de un comportament idiot, totul e o luptă, nu înţelegi?” [lovitura de graţie, argument şi retorică într-o combinaţie letală, un discurs demn de TED!]

A înţeles.

Cum am devenit ecologistă

2010-01-15T18:27:00.003+02:00

Hm, cum am devenit ecologistă? Păi într-o zi stăteam la malul mării şi am închis ochii pentru a lăsa soarele cald să-mi dezmierde chipul. Nu ştiu dacă am aţipit, dar brusc mi-a apărut fantoma unui peşte care striga după ajutor şi spunea că a fost ucis de detergenţii pe care-i deversăm în apă fără să ne gândim că după ce ucid germenii din baia noastră, ucid şi toate celelalte lucruri întâlnite în calea lor după eliberarea din ţeavă.

De fapt, nu, nu aşa am devenit ecologistă. Asta au încercat să-mi imprime în memorie cei din organizaţia secretă (o organizaţie mixtă, oameni-extratereştri) care m-au răpit pentru a-mi spăla creierul şi a mă face ecologistă, la fel cum au făcut cu milioane de alţi oameni în scopul mârşav de a pune stăpânire pe lume.
Sau oare a fost Eco-guru, marele maestru al bonsai-lor cel care m-a convins?

Ei bine, din păcate a fost vorba de un demers conştient, raţional, voit, asumat şi aşa mai departe.
Am citit articole, sute şi mii (poate nu chiar mii, fie) pe tema asta, şi la un moment dat mi-am dat seama că nu mai poţi să iei punga de la supermarket când ştii că va rămâne relicvă pentru arheologii de peste 500 de ani.
Am fost în alte ţări, Germania de exemplu, şi am văzut cum triatul gunoiului este obligatoriu, dar nu este perceput ca un mare sacrificiu, o renunţare la comfortul modern, ci ca ceva firesc, care împiedică risipa de resurse şi energie.

Nu s-a întâmplat deodată, aşa, ca o revelaţie, ci mai degrabă mi s-a insinuat în conştiinţă cu fiecare informaţie obţinută, cu fiecare articol citit, cu fiecare exemplu văzut.
Nu am făcut schimbări radicale, ci mai degrabă gesturi mici care sper sa se adune (şi să compenseze faptul că zbor prea mult cu avionul).
Din când în când mi se pune pata pe o chestie din casă şi mă ambiţionez să găsesc varianta mai puţin dăunătoare pentru mediu şi pentru mine. Am făcut-o cu mâncarea, cu cosmeticele, cu detergenţii. Asta nu înseamnă întotdeauna un produs cu ştampila „bio”, poate uneori e ceva ce pot face singură, sau un usturoi care nu vine tocmai din China, un tricou pe care coşi doi nasturi coloraţi şi-l mai porţi un an.

Uneori, detergentul nu e bun de nimic şi pasta de dinţi are un gust oribil. Alteori, scrub-ul pregătit în bucătărie cu nişte zahăr şi ulei de măsline bagă-n buzunar toate dermocosmeticele de sute de lei.
Nu am făcut mari sacrificii, mai dergabă mi-am creat alte reflexe. Nu cred că singură voi salva lumea, dar nu cred că poate fi dăunător să produci mai puţin gunoi, să mergi mai mult pe jos şi să foloseşti lucrurile până când se strică, nu până când se demodează.

De ce spuneam mai sus că din păcate a fost vorba de un demers conştient? Pentru că puţinor oameni li se arată fantomele peştilor şi şi mai puţini sunt răpiţi de membrii unei conspiraţii menite să pună stăpânire pe lume. Însă o conştiinţă avem cu toţii la îndemână.

Asta este?

2009-12-06T20:55:00.003+02:00

Ieri seară am fost un cetățean turmentat. Am început cu vin, apoi, când nu mai era, am continuat cu niște vodcă, pentru ca până la urmă să ajung la concluzia că cel mai indicat, având în vedere decizia ce trebuia să o iau, era să mă îmbăt cu apă rece. Am băut apă rece, pahar după pahar, am mai vorbit cu prieteni, cu oameni de nădejde, am mai stat pe gânduri, am mai întors toate argumentele pe toate părțile. Pentru prima oară, pusă să aleg răul mai mic, mi-a fost imposibil să-mi dau seama care este de fapt acest rău mai mic. Până la urmă am luat o decizie. Nu am găsit un răspuns, am luat o decizie. Nu cred că a fost decizia corectă, cum nu cred că ar fi fost corecte celelalte variante pe care le aveam la dispoziție. Azi, am pus ștampila înjurând printre dinți.
Cred că mulți dintre oamenii pe care îi cunosc au plecat de la vot, la fel ca și mine, cu un gust amar în gură și cu convingerea că ceea ce tocmai au ales nu le va îmbunătăți viața cu nimic. Ba mai mult, că ar fi putut vota exact invers și că nimic nu ar fi fost diferit.
Însă cel mai trist lucru nu mi se pare că politicienii noștri sunt toți la fel de nemernici, ci ceea ce ne face nouă ideea asta. Ce provoacă ea în capetele noastre. Descumpănirea asta, dorința irezistibilă de ne băga picioarele. Senzația că dacă răul a ajuns așa de rău că nici nu-ți mai dai seama care-i mai mic, oricum nu mai contează nimic. Impulsul de a arunca cu o cărămidă în televizor și de a ne teleporta înapoi pe Enterprise de pe planeta asta nasoală.
Dar eu cred că cu cât sunt ei mai nașpa, cu atât mai faini trebuie să fim noi. Cu cât ne fac ei viața mai grea, cu atât mai grea trebuie să le-o facem și noi lor. Și nu numai lor, ci tuturor care se bazează pe faptul că pot face orice pentru că nu va protesta nimeni. Să-i reclamăm, să protestăm, să ne sindicalizăm, să le scriem scrisori, mailuri și petiții, să bloguim și twitteruim. Să facem flash-moburi și afișe, campanii și lobby. Să vociferăm, să țipăm, să scandăm, să cântăm. Să vărsăm lapte pe câmp, să ne blocăm în clădiri. Și mai ales, să fim al naibii de căpoși.
Știm că, indiferent de rezultatul de azi, viața noastră nu va deveni mai bună datorită celui ales. Și noi ce-o să facem în privința asta? O să spunem ”asta este”?

Eco-feișăn

2009-11-17T00:12:00.000+02:00

Stai în fața raftului în magazinul preferat și te gândești că este cel mai frumos fular clasic și simplu pe care l-ai văzut în vreun magazin toamna asta. Ți-ar fi bun, are o culoare frumoasă care se potrivește cu toate hainele tale. Și eticheta zice că-i lână 100%, așa că ce mai contează că-i cam scump. Tot eticheta spune că-i produs undeva prin Asia. Probabil de o adolescentă silfidică lucrând într-o hală neaerisită și plină de scame, care și-o mai ia pe coajă de la șeful ei, dar suportă, că are 7 frați și-o bunică bolnavă de hrănit. Și totuși e cel mai frumos fular pe care l-ai văzut toamna asta. Și probabil e din lâna din Australia, toarsă și prelucrată în State și tricotat prin Bangladesh ca să-l cumperi tu din Belgia (și eu vreau să fac înconjurul lumii!). Dar e moale lânița și 100%. Ți-e greu să te desparți de el, chiar dacă nici nu l-ai cumpărat încă. Și-atunci ți se-aprinde-un LED (nu bec incandescent, consumă prea mult) și te gândești la puloverul tău preferat de acum 3 ani ce zace pe un alt raft, la tine acasă, nepurtat de-o bună bucată de vreme și de care nu ai putut să te desparți, era prea frumoasă și moale lânița. Ajungi acasă, scotocești prin toate cotloanele până găsești andrelele alea pe care știai sigur că le ai pe undeva și te pui pe treabă, încercând să readuci în planul conștiinței tale, cu-o memorie profund afectată de interpretariat, ce ai învățat în clasa a cincea la lucru manual. Iar rezultatul e minunat, sublim și mai ales făcut de tine. Ca să nu mai spui că ai economisit vreo 40 de euro. Vor fi numai buni ca să-ți cumperi puloverul acela, cel mai frumos pe care l-ai văzut toamna asta. E făcut în Bangladesh, dar lânița aia e așa de moale...

Döner dinner

2009-07-30T21:20:00.002+03:00

Pentru că mi-am propus să revin cu ceva serios, profund şi eventual filosofic, iată topul meu pe ţări/oraşe din perspectiva turistului-student care evaluează cultura gastronomică a unei ţări după cât de mult îi place döner-ul/kebab-ul/şaorma din ţara respectivă.

TOP 3 cel mai bun döner/kebab/şaorma
1. Germania: în pâinică rotundă crestată "Alles ohne scharf" (pe cel mai bun l-am mâncat în Köln, cu 2,5 Eur, dar nici ăla din Duisburg din cartierul de turci nu era deloc de lepădat)
2. Istanbul: ca de la ei de-acasă, dar parcă nu chiar ca acolo unde e mâncare naţională
3. Şaorma de Dristor: unde de când mănânc eu la ei (şi din câte am auzit şi de mai înainte) au acelaşi număr de chestii pe care ţi le pot pune pe şaorma ta, nu ca în alte locuri unde după 6 luni mai aveau numai varză)

TOP 3 ţări irelevante dpdv calitate döner/kebab/şaorma
1. Italia şi Portugalia, unde nu mănânci aşa ceva pentru că nici nu-ţi trece prin cap
2. Elveţia/Zürich, unde era aşa de scump că mi-au îngheţat papilele, şi totuşi era cea mai ieftină chestie de mâncat
3. Franţa/Paris din ambele motive de mai sus

TOP 3 cel mai prost döner/kebab/şaorma
1. Anglia: OMG! ca să zic aşa
2. Cehia: iaix
3. Danemarca: ei preferă pizza şi înţeleg de ce

Cine e ceea ce e, e, cine nu, e altceva

2009-02-27T20:08:00.004+02:00

Prima oară când am ieşit din ţară (pe la vreo 14 ani) am avut o revelaţie. La întoarcere, le-am decretat sec alor mei că locul meu nu e în România şi că eu voi emigra. Cum pentru Germania era prea târziu, am cumpărat cărţi despre cum se poate emigra în Canada şi am calculat punctajele întregii familii. Am fi ieşit destul de bine, dar n-am reuşit să-i conving.

Prima dată când am locuit în afara României, am avut aceeaşi revelaţie, numai că invers. La întoarcere, am slăbit 6 kilograme fără niciun efort (visul oricărei cosmo girl), mi-am regăsit prietenii şi familia şi m-am simţit cum nu mă mai simţisem demult: acasă. Şi mi-am dat seama că, şi dacă voi trăi vreodată altundeva, nu voi putea fi niciodată altceva decât româncă. O revelaţie destul de amară pentru că asta însemna că nu mă voi putea niciodată distanţa de toată mizeria pe care o presupune acest statut, dar şi oarecum dulce, pentru că aflasem despre mine un lucru care în mod cert nu avea să se mai schimbe vreodată. (De aici şi marea mea iubire pentru diacritice. Vedeţi voi, eu le consider ca făcând parte din identitatea mea.)

La viaţa mea (de turist, bursier, sau om al muncii) am auzit oameni (străini, dar sunt şi ei oameni) spunând tot felul de chestii (laude fără număr, desigur) despre România şi români. De cele mai multe ori, aveau dreptate. Şi totuşi, de fiecare dată îmi venea să le spun să se mai ducă şi undeva. În schimb, încercam să găsesc argumente şi exemple ca să le arăt că de fapt nu suntem chiar aşa de răi. Asta în timp ce îmi dădeam seama că au dreptate. Dar tot încercam. Aveau dreptate. Şi totuşi.

Apoi, ca un copil de patru ani, m-am întrebat: de ce? (nu de ce critică, asta ştiam, ci de ce îi contrazic eu când ştiu că au dreptate). Am înţeles de ce, în timpul unei conversaţii banale, la mişto, în care o colegă spunea că numai noi avem voie să spunem toate porcăriile despre România, că numai noi putem s-o târâm prin...mizerie (colega este o doamnă, nu vreau să-i atribui cuvinte necuviincioase). Păi bineînţeles că numai noi. Pentru că noi o facem cu amărăciune, durere în suflet şi (prea multă) resemnare de tip mioritic. Pe când ei o fac cu dispreţ, cu indignare, sau, în cel mai bun caz, cu bunăvoinţă condescendentă. Pentru că noi criticăm ceva ce suntem, iar ei critică ceva ce ei nu sunt. Şi de-aia, (unii) se cred mai buni. Dar aici n-au dreptate.

Haideţi să haidem!

2009-01-22T19:18:00.003+02:00

Pe toţi cei care m-au îndemnat zilele astea să semnez petiţii, să particip la proteste, să mă agit, să mă indignez şi să hulesc pentru că parlamentul a adoptat legea prin care se va putea şti exact în ce loc erau când i-au trimis sms-ul ăla uşor porcos prietenei/prietenului, îi invit să caute pe google 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 (privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice). Vor constata că legea română nu este o invenţie a dragilor noştri aleşi, şi că, prin urmare, nici nu este foarte util să protestăm la ei. Ba chiar, ştim cu toţii că nu e bine când un stat european nu transpune directivele UE (iar termenul pentru această directivă era 15 septembrie 2007). E drept că directiva a fost dată la un moment la care noi nu am fi putut să o influenţăm, dar e bine totuşi să înţelegem de unde vin lucrurile înainte să ne crească tensiunea.

În plus, directiva urmează a fi revizuită prin 2010, deci poate ne stocăm şi noi indignarea pe-un stick usb până atunci.

Presa din România aş invita-o să ne explice mai pe îndelete care sunt originile şi contextul (de exemplu rolul unei astfel de legi, sau cine ştie, ce prevederi au alte state membre, poate că nici nu suntem noi cei mai răi) unor astfel de acte normative, poate-poate or reuşi să treacă dincolo de cel mai adorat subiect pe care l-aş numi generic „vai-ce-naşpa-sunt-cei-care-ne-conduc!”

Şi, o invitaţie care va avea acelaşi succes ca şi când aş fi spus-o în gând, ONG-urile şi autorităţile sunt invitate să aibă grijă că datele sunt păstrate, prelucrate şi, după 6 luni, şterse cum trebuie şi că nu are acces la ele fietecine.

Şi nu în ultimul rând, o invitaţie pentru noi toţi. Haideţi să fim mai deştepţi, mai informaţi, mai calmi, dar şi mai hotărâţi. (Oups, am spus-o cu voce tare?)

Interpretariat low cost

2008-12-11T01:24:00.002+02:00

Data viitoare când un client se arată mai zgârcit şi cârcotaş când aude preţul cerut de voi (voi, interpreţii de conferinţă – dar modelul se poate adapta) propun să-i faceţi – în scris sau oral – următorul tip de ofertă. Cifrele sunt (semi) aleatorii, iar lista serviciilor poate fi completată:

Stimate domnule.../Stimată doamnă....

În cele ce urmează vă trimit o ofertă detaliată cu onorariul pentru servicii de interpretariat:

Tarif de bază interpretariat 1 zi – 100 eur
Pregătire prealabilă (cu documente oferite de client) – 30 eur (fără materiale din partea clientului – 40 eur)
Experienţă* – 20 eur/an
Experienţă în domeniu – 20 eur
Ţinută business casual – 20 eur, ţinută business – 30 eur
Cultură generală şi cunoştinţe privind evenimente actuale – 20 eur
Atitudine prietenoasă, zâmbet – 5 eur
Sosire la timp pentru proba de microfon – 5 eur

PROMOŢIE: La achiziţionarea pachetului DE LUXE (toate serviciile incluse, experienţă minim 2 ani) aveţi o reducere de 10%.

BONUS: În cazul în care alegeţi ţinuta business, vă oferim gratuit machiaj discret asortat.

*La nivelul de bază se calculează o marjă de 10% greşeli de începător (din conţinutul ce urmează a fi interpretat).

Tarifele se vor factura în lei la cursul zilei afişat de BNR.

Vă mulţumesc pentru interesul arătat şi aştept o confirmare din partea Dvs. pentru seminarul/conferinţa din data.....

Cu stimă,

X-ulescu

Wishlist

2008-11-10T15:00:00.000+02:00

Îmi doresc:

mâncare perisabilă în frigider,
cafele băute în pijama până la prânz,
conversaţii de câte 1 oră pe mes despre ultimele poze de pe cocalari.com,
dup-amiezi petrecute meşterind la ceva ce până la urmă iese prost,
treziri neasociate cu conceptul de "snooze",
10 minute de flux al gândurilor care să nu includă un „to do list”,
teancuri de tricouri sortate în culorile curcubeului.

De când am fost mică, am fost învăţată că dacă îmi doresc ceva, trebuie numai să muncesc destul şi să depun suficient efort şi voi obţine acel ceva. De data asta, se pare că pentru a obţine ce doresc, trebuie să nu mai muncesc. Sunt curioasă cum naiba o să muncesc pentru asta.

Pain is inevitable, suffering is optional*

2008-10-13T19:45:00.003+03:00

Am pornit la maratonul din Berlin cu puţine speranţe, cu multă prudenţă şi cu o hotărâre luată: de data asta voi mânca. Adică mă voi hrăni. Căci data trecută, la Paris, mă gândisem eu cu mintea mea tare pricepută (şi citisem pe net, deci nu e numai vina mea) că trebuie să mănânci cu două ore înainte de start, ca să nu fie organismul solicitat şi cu digestia şi că nu trebuie să mănânci prea mult în timpul maratonului, că ţi se poate face rău, din acelaşi motiv. Au fost nişte sfaturi foarte bune. Doar că nu foarte bune pentru mine. Căci eu am rămas fără energie şi mai mult m-am târât până la linia de sosire.

Din fericire, însă, ocazional m-am mai şi antrenat pentru maraton (puţin şi necorespunzător) şi mi-am dat seama că eu funcţionez altfel. Deci, de data asta, principiul a fost: mănâncă! Ceea ce am şi făcut. Nu am aşteptat niciodată să simt că mi se face foame, sau că rămân fără energie, ci m-am hrănit de fiecare dată preventiv, ştiind că durează ceva până se absorb substanţele nutritive.

Şi a funcţionat. Timpul nu a fost cine ştie ce minune, de fapt, pentru cineva care are vârsta mea şi oareşce exerciţiu într-ale sportului, estimez că a fost un timp prost: 4 h 45. Însă, de data asta, nu a fost nevoie să mă înving pe mine, căci nu m-am luptat cu mine. Ba chiar, m-am înţeles foarte bine cu mine. Am alergat uşor, relaxat, am mâncat la fiecare stand dar şi din buzunare, şi în rest, am admirat peisajul, oamenii şi m-am bucurat de atmosferă. Ba chiar m-am distrat. A fost ca un chef mare de 40.000 de oameni, doar că mult mai frumos, pentru că aici nu existau fiţe, mofturi sau vreun dress code (ceea ce parţial a şi contribuit la amuzamentul meu, căci există mii şi mii de combinaţii ridicole ce pot fi alcătuite din echipament sportiv, mai ales din cel de alergat, care de obicei se remarcă prin estetica sa deosebită: adică e urât). După jumătate, m-am oprit la nişte stretching într-un loc unde probabil mulţi câini ridicaseră piciorul, la un copac de pe marginea drumului, apoi am alergat mai departe. În a doua jumătate am fugit mai repede decât în prima jumătate, ca profesioniştii. Îmi dădusem seama că voi rezista până la capăt şi am prins curaj. Nu mă aşteptasem la asta, căci nu m-am antrenat suficient şi eram sigură că voi claca. Din fericire, din punct de vedere logistic, nu ar fi fost o problemă, căci numărul de maraton era valabil ca bilet pe transportul în comun pentru cei care abandonau. Şi mai din fericire, nu a fost cazul. Doar ultimii şapte kilometri au fost puţin chinuiţi. Ştiam că nu mai am mult şi eram cam nerăbdătoare, deci probabil din acest motiv nu mai suportam aşa de bine durerea ce, cum bine îi stă, devenea pe kilometru ce trecea mai intensă (sau se mai iţea în vreun loc).

Am trecut linia de sosire strâmbându-mă urât de tot (m-am văzut în poze, deci nu era doar o impresie). Mi-am luat medalia, am mai făcut nişte stretching şi apoi m-am dus să-mi recuperez bocceluţa cu telefonul, ca să dau tuturor vestea cea bună.

*******

De curând am citit cartea despre alergat a lui Haruki Murakami**, în care el spune că aleargă pentru că i se potriveşte şi, printre altele, explică cum l-a ajutat alergatul la scris. Eu nu am fost niciodată un alergător de cursă lungă. În nimic din ceea ce am făcut. Am preferat întotdeauna un efort pe termen scurt, chiar dacă trebuia să fie mult mai intens. Cred că tocmai asta încerc să-mi îmbunătăţesc prin alergat, suflul de cursă lungă. Deocamdată am reuşit numai să mă antrenez şi pentru maraton în acelaşi stil: intens, dar cu puţin timp înainte. Dar cine ştie, poate când voi fi alergat şi eu vreo 26 de maratoane, precum mai-sus-numitul, voi fi şi eu în stare să mă scol în fiecare dimineaţă şi să încep să lucrez la ceva al cărui rezultat se va vedea peste 1 an, 2, poate chiar mai mult.

*Haruki Murakami, What I Talk about when I Talk about Running

**tot aia

Din valiză

2008-09-22T17:58:00.002+03:00

Bagaj Bruxelles 4 zile: 1 fustă, 1 pantalon, 2 cămăşi (asortabile şi cu fusta, şi cu pantalonii), 2 bluze (idem), 2 cardiganuri, 3 tricouri (am purtat doar 2), 1 pereche blugi (pentru drum şi karting) , 1 pereche pantofi (m-au ros), 1 pereche tenişi, cosmetice (gel duş 50 ml, şampon, balsam (30 ml), pastă de dinţi (mică mică), periuţă de dinţi, mini-trusă machiaj etc), echipament alergat, laptop, încărcătoare (am pierdut unul deja), cabluri, documente, cadouri.

Bagaj Bruxelles 3 zile: la fel, doar că: scoatem fusta, punem alt pantalon, schimbăm cămăşile, luăm alte bluze (întotdeauna asortabile şi pe aceeaşi paleta de culori ca să nu cărăm set dublu de accesorii), schimbăm 1 cardigan, alţi blugi, luăm balerinii. Să nu cumva să uit adidaşii de alergat, încărcătoare, cabluri, documente.

Bagaj Bruxelles 5 zile: la fel, doar că, punem iar fusta, mai punem încă una, scoatem un pantalon, căutăm în disperare o cămaşă călcată prin dulap, găsim din fericire, schimbăm celălalt cardigan, alţi blugi, lăsăm balerinii.

Când trăieşti mai mult timp din valiză, trebuie să fii genul de om extraordinar de organizat, care-şi plănuieşte dinainte de plecare ţinuta pentru fiecare zi a săptămânii viitoare, face totul mai repede decât termenul limită, pentru că altfel nu mai apucă să facă deloc, anticipează probleme posibile şi găseşte soluţii ingenioase, are totul optimizat până la ultimul detaliu (începând de la mărimea sticluţei cu gel de duş până la gadgeturi), toate sarcinile pe o listă constant actualizată şi ţine în mod constant ordine în documente, lucuri şi minte. Orice greşeală, orice scăpare, poate fi fatală. (Ajunge numai, de exemplu, să uiţi cele două perechi de şosete subţiri ce merg la pantofi. Nu vei putea purta pantaloni, va trebui să porţi fusta, şi dacă uiţi şi a doua zi să-ţi cumperi blestematele şosete, toată planificarea vestimentară se duce de râpă şi ajungi la o catastrofă demnă de ciao! Sau ai putea să uiţi petecul de hârtie pe care ai o parolă ce-ţi oferă acces la toate documentele pentru o reuniune. Posibilităţile sunt nelimitate)
Unii oameni sunt aşa dintotdeauna. Alţii – şi aici vine truismul zilei – nu. Eu devin uneori, pe perioade determinate şi cu oarecare eforturi ce duc la scăderea pH-ului din stomacul meu (şi nu, nu la apariţia cariilor, că nu am dinţi în stomac, dar ar fi fain). Totodată, descopăr cu un fel de voluptate modurile în care poţi explora limitele birocraţiei şi felul în care le poţi folosi în avantajul tău. Şi în tot acest timp, nu pot să nu mă gândesc la sfatul profesoarei mele de franceză din liceu (Madame Professeur), pe care atunci eram prea tânără să-l înţeleg, cu toată înţelepciunea, dar şi ironia lui: Dacă vrei să-ţi fie bine, îngroapă-te în hârtii. Oare nu pot şi să mă îmbrac cu ele?

Cum să pierzi nişte timp (care nu ţi-a greşit cu nimic)

2008-08-26T02:07:00.004+03:00

Îndreaptă-te cu pas hotărât spre dulap. Cu o mişcare fermă, apucă teancul cu tricouri şi mergi cu el pe pat. Desfă toate tricourile şi împătureşte-le la loc, de data asta mai frumos. Refă teancul. Răzgândeşte-te şi sortează tricourile pe grupe de culori. Refă teancul. Răzgândeşte-te şi refă teancul cu tricourile pornind de la cel mai închis la culoare jos până la cele albe sus. Răzgândeşte-te şi fă un teanc kitsch, în aşa fel încât nicio culoare să nu se potrivească cu cea de lângă. Răzgândeşte-te şi aşază tricourile după culorile curcubeului - măcar aşa susţii o cauză bună, cu cele negre şi albe la bază pentru a simboliza lupta dintre bine şi rău. Admiră teancul şi laudă-te cu voce tare (dacă nu mai e nimeni în cameră). Înşfacă teancul cu grijă şi du-l la loc în dulap. Scoate teancul cu pulovere...

Rolul ţânţarului în natură

2008-08-24T11:01:00.000+03:00

De multe ori m-am întrebat, în timp ce-mi scărpinam cu afecţiune pişcăturile de ţânţar până se ducea toată pielea şi dădea sângele, ce rol are ţânţarul în natură? De produs, nu produce nimic. (scratch, scratch) Ciupeşte fiinţe care lui nu i-au greşit cu nimic ca să le sugă sângele şi apoi le lasă să lupte zile întregi împotriva propriilor instincte scărpinătoare. (scratch, scratch) Transmit boli mortale (pac! L-am prins pe ăsta, mârlanul, mă ciupise deja, că lângă gâza strivită am o picătură de sânge mânjită în palmă. Dar nu am milă faţă de ţânţari, căci pentru mine ei fac parte – împreună cu moliile devoratoare de haine preferate – dintr-o axă a răului ce trebuie combătută fără drept de apel. Cu ţânţarii şi moliile nu se negociază, trebuie adoptată o politică de toleranţă 0!).

Ei bine, ieri dimineaţă (devreme!) am aflat. Ţânţarul a fost conceput (sau a evoluat, cum vreţi) ca deşteptător. Cum funcţionează? La început, ţânţarul vine şi-ţi bâzâie pe lângă ureche. Dacă vrei să dai snooze, trebuie numai să dai cu mâna după el. Va pleca pentru o vreme, dar va reveni.Bbbââzzzzzzz, bââââzzzzz. Apoi, dacă va vedea că nu percutezi nicicum, va trece la ofensivă, ciupind, într-un loc sensibil de preferinţă, pentru ca succesul să fie garantat. La nevoie, va repeta. Garantat ajungi la serviciu la timp.

Desigur, producătorul recunoaşte că mai sunt unele probleme cu softul, căci au existat plângeri în legătură cu setarea orei. Dar dacă o nimereşte bine, cum s-a întâmplat la mine ieri, te trezeşti devreme şi ajungi departe. Chiar la 15 km depărtare, în pas de alergare uşoară.

Adobe photosinteză

2008-08-21T17:43:00.000+03:00

De fiecare dată când trec pe lângă şantierul pentru vreo zonă rezidenţială intra-urbană, mă uit cu curiozitate la panourile montate pe gardurile ce delimitează şantierul respectiv şi care prezintă minunăţia ce vor fi acele betoane când totul va fi gata. E greu uneori, că mai am de dus şi mâna la gură şi nas să mai filtrez din praf, mai trebuie să mă uit pe unde calc, şi mai trebuie şi ignoraţi fluierătorii aferenţi. Se cere un multitasking.Însă mă uit cu fascinaţie la acele viitoare clădiri, nu la ele în sine, căci tot nişte blocuri urâte vor fi, ci la modul în care sunt înfăţişate. Întotdeauna izolate, solitare. Şi întotdeauna înconjurate de copaci. Copaci în zare, la linia orizontului, copaci în prim plan, pe marginea imaginii, de parcă fotograful ar fi stat ascuns într-o pădurice răcoroasă cu o limonadă rece în mână şi ar fi pozat acele impresionante clădiri pentru valoarea lor estetică. Încă 15 secunde şi aş vrea şi eu să investesc într-un apartament idilic, confortabil, şi modern, ba chiar european. Dar mă împiedic de-o piatră şi cu părere de rău îmi iau ochii de la acele imagini. Mă dau cu un pas înapoi, cu grijă, să nu cad în şanţ, că iar au săpat tot trotuarul, şi mă uit în jur şi-n zare. Nici urmă de copaci, constat aproape uimită, că doar aşa era în poze. La linia orizontului, blocuri, stâlpi, macarale. În păduricea răcoroasă de unde curge limonadă la ţâşnitoare, blocuri, tramvaie, autobuze, SUV-uri.

Şi pentru a n-a oară, mă înclin mental în faţa photoshopului şi a minunilor pe care le produce.

Merg mai departe prin praf, convinsă că în lumea pe care o ascund acele panouri, copăceii fotoşopaţi fac şi photosinteză, iar din apartamentele de sus, cele de lux, când te uiţi pe geam, vezi o pădurice cu un izvor de limonadă.

Estivale

2008-08-14T00:56:00.002+03:00

La fel cum există depresie post-natală, există şi depresie post-concedială. Te întorci acasă după binemeritata vacanţă şi te trezeşti că, în loc să fii refăcut şi cu forţă de muncă, eşti trist. Nimic din ce-ţi plăcea, sau măcar din ce puteai suporta, nu-ţi mai place, nu-ţi mai alină senzaţia că lipseşte ceva. Ai sta sub plapumă toată ziua, numai să nu te uiţi pe fereastră să vezi peisajul. Un peisaj pe care îl cunoşti prea bine, dar care te încântă prea puţin. (Mai ales dacă constă din blocuri şi coşuri de CET).

Bineînţeles că aşa se întâmplă de fiecare dată când vii din concediu dintr-un loc ce te-a încântat. Vrei să te muţi neapărat în ţara aia, în oraşul ăla. Numai să mai ţină puţin senzaţia aia de bine generalizat. Ţi se pare minunat, incomparabil mai bun decât unde stai. Şi bineînţeles că ţi se pare aşa, că nu ai avut suficient timp să-i cunoşti hachiţele, nu a trebuit să te grăbeşti la muncă în oraşul respectiv, nu ai avut nevoie de aprobări de la primărie, nu ai făcut cunoştinţă cu sistemul. Care poate fi la fel de împuţit ca la tine acasă, iar tu ştii asta. Bineînţeles. Dar tot eşti trist, şi nu pentru că eşti unde eşti, căci eşti acasă, ci pentru că nu mai eşti unde ai fost. Iar unde ai fost, teoretic, ar putea fi mult mai bine decât unde eşti. Practic, probabil nu vei afla niciodată.

Ca orice lucru ce poate provoca depresii, concediul poate provoca şi revelaţii. Mă întreb câţi nemţi nu s-au întors din Spania, promiţându-şi că vor fi mai vorbăreţi şi mai spontani, că vor dansa până dimineaţa şi vor dormi până la prânz. Câţi bulgari (sic!) nu s-au întors din Germania promiţându-şi că nu vor mai arunca hârtii pe jos şi că vor scuipa mai rar pe trotuar.

Eu m-am întors din Portugalia cu un nasture galben stricat prins de ţoală cu un ac de siguranţă. Şi cu conştiinţa faptului că pot trăi fără foarte multe lucruri. Atâta doar că nu trebuie. Şi mai ales, că nu vreau.

Ţări de văzut şi ţări de trăit

2008-08-06T16:56:00.002+03:00

Unele ţări sunt ca o femeie blondă cu sânii mari (sau, pentru fete, ca un sixpack ambulant). Frumoase, aranjate. Machiate – cum ar spune o prietenă. Te uiţi şi ochiul ţi-e încântat, aparatul foto nu se satură de atâta declanşat. Parcă totul e aşezat în aşa fel încât să-ţi smulgă un wow! Totul îi comunică turistului american că a ajuns în sfârşit în „Europa”, ţara aia mare în care sunt oraşe precum Paris şi Roma. Şi Florenţa, desigur. Însă blonda noastră nu dă prea bine dacă deschide gura, căci nu are mare lucru de zis.

Iar oamenii par să reflecte acelaşi trend. Au pe ei haine care zic: nu-i aşa că e adevărat ce se spune, că Italia e capitala modei? Aşa că bărbaţii poartă gulerul de la cămaşă sau de la tricou ridicat, cu atitudine James Dean şi ochelari de poliţist american. Iar doamnele nu părăsesc casa fără poşeta lor Louis Vuitton. Dacă nu au avut bani să-şi permită o poşetă, cu siguranţă au cel puţin un portofel de la adoratul designer, pe care, la casă, îl ţin în mână puţin mai mult decât ar fi nevoie pentru a plăti cumpărăturile.

Apoi există acele ţări care nu au stat o oră în faţa oglinzii înainte să le vezi, dar nici nu apuci să-ţi dai seama de asta, pentru că, din momentul în care le-ai cunoscut, te-au atras într-o conversaţie lungă şi plăcută, ce te face să pierzi noţiunea timpului. Ţări care trezesc în tine emoţii pe care le credeai demult apuse. Care te fac să îţi pui întrebări, să (re)gândeşti, să vrei să le înţelegi. Ţări care sunt atât de reale, pentru că nu ţin cu tot dinadinsul să fie perfecte. Ţări în care mâncarea cea mai bună se găseşte în bodegi renovate ultima dată prin anii 70 şi petrecerile se încheie pe lumină într-un club african sau desculţ pe malul oceanului. Ţări în care te simţi atât de acasă, încât ai senzaţia că-ţi arată obrazul că nu le-ai vizitat până atunci. Prazer em conhecer, Portugal!

Bucureştiul m-a întâmpinat cu o reacţie alergică la – cred eu – apa locală. Numai eu cred că e un semn?

Piua

2008-07-17T23:42:00.001+03:00

Nu muncim, nu gândim, nu bloguim. Con-ce-diu-im.

...în lume să mă regăsesc

2008-07-09T00:48:00.003+03:00

Citim cărţi (sau mai nou bloguri) ale unor oameni plecaţi prin lume să caute ce le lipseşte. Sensul vieţii, sufletul-pereche, pe Dumnezeu. Şi le citim fascinaţi, hipnotizaţi, cu sufletul la gură, încercând să parcurgem cât mai repede paginile pentru a vedea dacă poate undeva printre toate acele rânduri nu regăsim şi ceva din frământările noastre. Poate poate undeva acolo este ascuns răspunsul la marea noastră întrebare. Îi admirăm pe cei plecaţi în astfel de căutări, pentru că noi am rămas acasă, în faţa calculatorului, cu toate că ne măcinau aceleaşi întrebări. Şi visăm ca într-o bună zi să plecăm şi noi în jurul lumii pentru a ne îmbogăţi spiritual, pentru a trăi experienţe care într-adevăr merită povestite, experienţe autentice, profunde, care să ne facă să strălucim din interior.

Partea ironică este însă, că, undeva în adâncul sufletului, noi nu ne dorim ca aceşti oameni să găsească ce caută, pentru că tocmai această căutare îi face atât de atrăgători. Dacă ar găsi acel ceva în căutarea căruia au plecat, ar deveni fericiţi şi plicticoşi. Ne-ar flutura pe la nas fericirea ce nouă ne este refuzată. (Nu ca să ne facă în ciudă, dar cum să nu-ţi fie?) Ar înceta să-şi mai pună întrebări. Eventual ar avea răspunsuri în care ne-ar fi greu să credem, căci nu noi am trudit pentru a ajunge la ele. Ar înceta să mai fie sarcastici şi ironici. Ar fi probabil complet neinteresanţi. Sau ne-ar provoca teamă şi suspiciune, căci ei ar şti ceva ce noi nu ştim. În mod cert, nu am mai simţi aceeaşi afinitate cu aceşti oameni şi cu siguranţă nu am mai citi cu atât entuziasm ceea ce au de scris. Dar credeţi că lor le-ar păsa? Evident că nu.
Şi bine-ar face.

Ce e greşit cu acest text?

2008-07-08T21:53:00.003+03:00

Weekendul trecut am mers la festivalul Bestfest, la Romexpo. Unele formaţii faimoase erau pe line-up: Kaiser Chiefs, Manic Street Preachers, Stereophonics, Alanis Morisette, Nelly Furtado.

La intrare am fost întâmpinată de băieţi şi fete care, după inscripţia de pe tricou, erau : "fericit să ajut". M-am şi simţit mult mai sigură, pentru că cei de la security mi-au transmis (pe aceeaşi cale) că sunt "aici pentru tine". Iar când am văzut că cei de la bar erau "aici când ţi-e sete", am fost în mod complet mulţumită.

Muzicienii nu m-au dezamăgit, cu o excepţie. Alanis Morissette şi-a cântat melodiile în stilul sunt-cu-totul-adultă-acum dar şi în stilul nu-mai-cânt-rock-că-fundul-meu-e-prea-mare.

Unkle au fost cei mai buni. Kaiser Chiefs, Manic Street Preachers, Stereophonics au fost şi ei, rock. Miss Platnum ar fi meritat o audienţă mult mai mare. Roisin Murphy e absolut nebună, dar într-un mod bun. Concertele au început în timp, oamenii au fost drăguţi, mulţimile au fost entuziaste. Ştiu oameni care-au fost atinşi de vedete. Abia aştept să-i văd, poate se freacă şi de mine nişte praf de stele.

Asta ar fi cam totul.

Necaz-Verderber

2008-07-04T11:44:00.002+03:00

Când ai avut o zi rea rea de tot, te cuprinde aşa un fel de tristeţe, o stare ce combină frustrarea cu resemnarea şi cu extenuarea psihică. Puţine lucruri îţi pot îndulci mizeria. O carte bună care să te absoarbă complet, nişte sport pentru eliminarea energiilor negative, sau o ieşire la bere ca să-ţi verşi năcazul.

Însă, dacă ziua ta e să fie cu adevărat proastă, atunci la bere va exista cineva care să te lipsească şi de această supapă. Mă refer la acel personaj de tip Dondănel, care, cum începi să povesteşti, începe un fel de competiţie şi insistă să dovedească tuturor că el a avut de fapt o zi cu mult mai proastă ca tine. Ai stat în trafic? Vai, numai jumătate de oră? Ar trebui să te consideri norocos, că el a stat o oră jumate şi avea şi o întâlnire mai importantă ca a ta. Ai murit de cald? Ooooo, dar stai să vezi, că la ei a picat curentul şi nu au avut aer condiţionat. Şeful tău te-a bătut la cap toată ziua? Pffff, stai să vezi ce isteric e şeful lui. Te-a durut capul? Pe el nu numai capul, ci şi piciorul, stomacul şi degetul mic, care însă poate durea foarte foarte tare.

Şi uite-aşa, voluptatea unui văitat eliberator îţi este răpită, puterea catarctică a unei văicăreli straşnice se dizolvă în neant, căci ziua ta nu a fost de departe la fel de proastă ca a lui Dondănel. Însă pe tine ziua lui proastă nu te consolează cu absolut nimic, căci pe tine te-a frustrat ziua ta, nu ziua lui. În plus, compasiunea potenţial salvatoare a comesenilor îţi este refuzată, căci desigur, şi ea există în cantităţi limitate şi se distribuie în funcţie de priorităţi.

Aşadar, te duci acasă cu gustul amar de bere în gură şi stai şi te întrebi cum ar fi mai bine să fie ziua de mâine: bună, ca să nu ai motiv de frustrare, sau cât se poate de rea, ca să-i dai clasă lui Dondănel?

Mit dem Kopf übersetzt

2008-06-28T20:09:00.002+03:00

Există conferinţe la care te plictiseşti chiar şi atunci când lucrezi, darămite când faci pauză. Iar când ai marele noroc să-ţi mai şi uiţi cartea acasă, mintea ta începe să se manifeste aproape suprarealist. Cartea mea zăcea lenevind acasă pe pat, iar ziarul de spate-sus fusese împrumutat de un domn vârstnic, participant, ce l-a găsit abandonat de mine pe un scaun pe perioada pauzei de masă. Din albastru, îmi vin în minte aceste frumoase versuri:
Grünes Blatt, Mast
Das Wasser fliesst im Keller.
Şi uite-aşa distrându-mă eu în mintea mea, a mai trecut un sfert de oră, iar apoi tot restul zilei de muncă.
A doua zi nu am mai făcut acceaşi greşeală şi am luat cartea cu mine. Dar tot a trebuit să mă minunez cât de plicticoase pot fi de fapt cele două persoane ce tot vorbeau acolo în faţă, şi mi-am dat seama că se găsiseră wie der Sack und der Flicken, că prea reuşeau să-şi completeze reciproc boringelile.
Dar s-a terminat şi asta, iar concluzia la care am ajuns cu colega de lucru a fost că totul a fost numai şi numai eine traurige Pfote.

Anunţuri: Diverse

2008-06-22T22:09:00.001+03:00

Tânără intelectuală, independentă dpdv financiar, caut modele demne de urmat în viaţă în domeniile profesionalism, competenţă, integritate, etică, înţelepciune, generozitate, inteligenţă. Exclus manelişti, gherţoi, apariţii cocalari.com, şmenari, parveniţi, posesori jeep alb.

Sunaţi la 0800-OAMENI-PE-CINSTE. Rog seriozitate

Câte beri încap într-un pahar de plastic?

2008-06-08T14:44:00.001+03:00

Ei bine, eu am reuşit să îndes vreo 5 (din cele cu lămâie şi alcool puţin) şi aş mai fi reuşit s-o strecor şi pe a 6-a dacă cel de la bar ar fi înţeles de ce îi întindeam paharul gol împreună cu jetoanele de cumpărat alcool şi nu l-ar fi aruncat ca la baschet în coşul de gunoi. Desigur, „nnnnuuuuuuuuuuuu”-ul meu a fost tardiv, că doar nu era să beau dintr-un pahar recuperat din gunoi.

Aşa că am luat cu tristeţe berea, şi cum era pauză între formaţii, m-am aşezat frumos pe jos lângă o prietenă, să-mi odihnesc oasele ostenite de la atâta zbânţuială. Era deja târziu şi formaţia-cap-de-afiş părăsise scena de o vreme, aşa că şi sala se cam golise. În acel moment, cu ochii minţii am făcut o poză din categoria „Vreau o Românie mai curată” ce foarte bine s-ar fi calificat şi pentru „Vreau să fac parte din alt popor”. Pe jos, covor de pahare, cât vedeai cu ochii. Toţi acei tineri urbani, nemanelişti, necocalari, care sigur se mai autodesemnează şi ecologişti, nu au avut încredere în rezistenţa plasticului la mai mult de o băutură (dar vă spun eu, ţine, rezistă şi sute de ani) şi s-au descotorosit de ele imediat ce ultima picătură de lichid le-a atins omuleţul. Nu pot decât să mă folosesc de această ocazie pentru a le transmite un mesaj plin de căldură şi afecţiune: HUO!

Fiind însă adepta criticii constructive, am o propunere pentru organizatorii de astfel de evenimente: a se design-ui nişte pahare frumoase, colorate, pentru evenimentul cu pricina. A se produce dintr-un plastic puţintel mai rezistent. A se distribui gratuit la intrare imediat după ce se rupe biletul. Unul singur de persoană. A se cere bani pentru orice pahar suplimentar. Cine ştie, dacă evenimentul e reuşit şi paharul e frumos, poate lumea o să-l ia acasă să bea din el şi apa de a doua zi dimineaţa.

E voie? Nu e voie?

2008-06-04T22:52:00.003+03:00

Întorcându-mă azi de la munci cu maşina m-am blocat, ca de fiecare dată când merg în locul cu pricina, în trafic şi am mers o bucată bună cu a-ntâia. De plictiseală, mă uit în stânga, în dreapta, în oglinda retrovizoare. Şi unde nu-l văd pe cel din spate într-o poziţie contorsionată încercând să fie cât mai aproape de propria oglindă retrovizoare şi în acelaşi timp să-şi scoată un coş. Zâmbesc puţintel, mai bat puţin ritmul pe volan, mai merg 3 metri mai în faţă, apoi mă uit din nou în oglindă. Flăcăul se scobea cu conştiinciozitate în urechi, analizând apoi cu mare curiozitate rezultatul. Trei minute mai târziu, graţiosul tânăr cu frizură tip kenvelo era cu gura larg deschisă încercând să desfunde o carie. De undeva a făcut apoi rost de o scobitoare, cu care şi-a continuat forările.
Am început să mă gândesc la toate lucrurile pe care le fac oamenii în maşină, de parcă nu i-ar vedea nimeni, cu toate că îi vede oricine e din întâmplare prin zonă. (Eu de exemplu, cânt, mănânc, mă machiez, râd la glume auzite la radio, chiar dacă nu le aud şi cei care mă văd cum râd.) Şi e dreptul lor, că doar sunt maşinile lor. Pe de altă parte îi vede toată lumea, deci n-ar trebui să facă chiar orice. Nicicum nu m-am putut lămuri. Drept urmare, în premieră, lansez un sondaj la plesneală: ce e voie şi ce nu e voie să faci în maşina ta când te vede toată lumea? Poate reuşim să stabilim nişte linii directoare, sau cine ştie, reuşim să punem bazele unui manual de comportament intra-vehicular.

Preludiu

2008-06-03T22:00:00.003+03:00

Într-o zi primeşti un email. Eşti chemată la examen. Te bucuri. În sfârşit vine şi rândul tău.

Cu trei săptămâni înainte de examen, ştii deja exact cu ce te vei îmbrăca. După ce trei nopţi la rând ai visat ţinute, te-ai decis: bluziţa aia de stă în dulap de-o vreme este cea mai potrivită. Nu se potriveşte cu fusta pe care ai visat-o primele două nopţi, dar nu-i nimic, pui pantaloni, măcar aşa nu va trebui să te gândeşti tot timpul că trebuie să-ţi ţii genunchii adunaţi.

Apoi, plănuieşti cum să faci ca să fii fresh la ora aia matinală. Te gândeşti că te vei scula mai devreme câteva zile înainte, ca să nu fii prea adormită. În plus, te vei menţine şi într-o bună formă fizică, după înţeleptele principii antice.

Cu două săptămâni înainte ştii la ce oră te vei trezi, ce vei mânca la micul dejun, la ce oră vei părăsi casa. În plus, ai reuşit în sfârşit să te decizi cum vei saluta la intrarea în sală. Vei spune „Bună ziua”, în română, că doar atâta or înţelege toţi. Nu prea merge să te autotraduci şi să saluţi în 3 limbi.

Cu o săptămână înainte, ieşi să fugi şi constaţi apoi că seara e mai răcoare decât te-ai fi aşteptat. A doua zi începi să strănuţi. Te gândeşti că ai o alergie la ceva, cu toate că nu ai făcut niciodată alergie la nimic. La praf, nu, la polen, nu, la ciocolată, nu.

Cu două zile înainte de examen, eşti răcită cobză, faţa îţi arată mai prost decât a arătat vreodată în ultimii 5 ani, iar tu citeşti în disperare ştiri, articole, broşuri, orice, măcar să fi văzut cu coada ochiului informaţia potenţial salvatoare.

În ziua fatidică, ceasul sună la 6,30. Bei cafeaua, mănânci cele două felii de pâine cu unt şi brânză, iei un tomapyrin (paracetamol, aspirină şi cofeină), te speli, te-mbraci. Creion la ochi, nici prea mult, nici prea puţin. Şi fond de ten, să pari bine dispusă. Verifici în poşetă: carneţele – 2, pixuri – 4, ciocolata – 1, baton cereale – 1, apă – este. Portofel, telefon, ipod. Diazepam – 0, Strepsils – 1 cutie.

Pleci. O bucată pe jos, o bucată metrou, o bucată alt metrou, o bucată pe jos. Ajungi. Exerciţii de respiraţie. Intri în sală, spui „Bună ziua”, zâmbeşti. Încet încet, simţi cum genunchii tăi, care au rezistat la 42 de km de efort continuu, sunt, de fapt, făcuţi din jeleu.

My precious

2008-06-01T23:20:00.001+03:00

De câţiva ani, în preajma TIFF-ului societatea clujeană suferă o transformare profundă ce poate fi observată în cele zece zile de festival, dar şi cu câteva zile înainte şi câteva după. Şi asta datorită unui obiect miraculos ce le dă puteri nebănuite posesorilor săi şi le corupe sufletele (de altfel pure), împingându-i la comportamente neobişnuite: BADGE-ul.

Posesorii de badge împânzesc oraşul devenind un fel de organizaţie ocultă ai cărei membri străbat frenetic fiecare colţişor. În mod ciudat, ei uită să-şi dea jos badge-ul când îşi părăsesc locul de muncă şi ajung astfel să-şi flendure însemnele puterii nu numai la cinematografe, dar şi la shaormerie, berărie, alimentară, farmacie, ceainărie. Astfel, măreţia le poate fi recunoscută şi atunci când nu sunt în exerciţiul funcţiunii, împărţind fluturaşi sau mergând grăbiţi printre oameni dintr-o parte în alta ca să pară că fac ceva.

Pun pariu că, înainte să plece de acasă, stau în faţa oglinzii încercând să găsească cel mai bun mod de a se pune în valoare cu ajutorul badge-ului: oare cum mă avantajează mai tare, la gât, sau la curea? Oare lanţul de care e atârnat îmi scoate în evidenţă ochii? Aşa-i că părul meu străluceşte mai tare când se reflectă lumina din badge?

În tot acest timp ceilalţi, cei fără de badge, paria, nu pot decât să stea şi să sufere şi să scoată banul pentru a-şi lua bilete care se obţin numai după jumătate de oră de stat la coadă (ceea ce ne arată cât de bine îşi fac badge-iştii treaba de fapt). În cel mai bun caz (cum ar fi cazul interpreţilor de exemplu), pot spera că în curând, la vreo conferinţă sau la vreun eveniment, vor avea şi ei ocazia să poarte un badge şi să se plimbe grăbiţi între toaletă şi bufet, cu o faţă îngrijorată, ca şi când întregul destin al evenimentului ar depinde numai şi numai de ei.

Suferinţele tinerilor Werther

2008-06-01T23:04:00.002+03:00

În clasa a noua am făcut la şcoală „Suferinţele tânărului Werther”. Dintr-o întâmplare ce avea de-a face probabil cu excesul de zel, eu citisem cartea şi părerea mea era clar formată: Lotte aia era o proastă lipsită de curaj pentru că nu şi-a părăsit logodnicul ăla plicticos ce nu pricepea nimic, iar Werther era bărbatul ideal care a sfârşit tragic din cauza unei netoate ce a ales calea uşoară. Când a venit profa de germană să ne spună cum că Goethe de fapt critica lipsa faptelor („den Mangel an Taten”, sunt sigură că a scos-o din vreo carte de critică) am ştampilat-o scurt drept proastă, căci mi se părea absolut incredibil cum de ea nu a priceput de fapt nimic.

Părerea despre profă nu mi s-a schimbat fundamental, dar între timp îmi dau seama că Werther nu ar fi făcut febră musculară dacă mai punea mâna să facă ceva şi am constatat, exact precum logodnicul plicticos, că oamenii veşnic deprimaţi sunt contagioşi.

Se pare însă că nu toţi oamenii ajung să-şi relativizeze părerile din adolescenţă, căci Wertheri întâlnim şi azi la tot pasul şi de toate vârstele. Sunt cei care nu fac nimic pentru că tocmai îi preocupă o problemă filosofică fundamentală, sau pentru că tocmai sunt foarte foarte deprimaţi, sau au început chiar ieri să scrie un roman. Şi în plus, ei oricum nu se vor angaja niciodată la o multinaţională să devină roboţi şi/sau sclavi. Vor ca gândurile lor să zburde liber iar spiritul lor să fie neîngrădit.

Nu străbat coclaurii precum tânărul suferind, ci betoanele oraşului, care desigur îi deprimă şi mai tare. Nu poartă jachetă albastră şi vestă galbenă, dar îi recunoşti de la o poştă că-s îmbrăcaţi mai fistichiu. Nu merg la bal, ci la party-uri drum'n'bass. Şi uneori, când situaţia e făr' de ieşire, recurg la gesturi pe măsură.

Şed eu aşa şi cujet: oare Werther a fost primul emo?

Soluţii concrete pentru problemele României

2008-05-20T15:53:00.000+03:00

Dacă există ceva ce aud mult prea des în ultimul timp, atunci e vorba de propoziţiile care încep cu: „În România...” sau „Problema e că în România...” şi continuă cu ...traficul e groaznic, mentalitatea e greşită, nimănui nu-i pasă, toţi sunt corupţi, nu se poate face nimic, şi puteţi voi continua lista cu ce credeţi voi, ce auziţi la radio, ce spune vecinul, taximetristul, Robert Turcescu etc.

Din câte am constatat eu prin profunde analize sociologice – mai la muncă, mai la bere – cei care-şi încep propoziţiile aşa intră în cam trei categorii, în care oricine se poate regăsi dacă încearcă suficient.

Avem odată incompetenţii/leneşii/indolenţii: cei care nu pot să-şi facă bine treaba şi nu pot schimba nimic pentru că...în România....că şeful, că ministrul, că colegul, că condiţiile, că resursele. Pe ei îi ginesc cel mai repede în rândurile participanţilor la tot felul de conferinţe. Vorbesc cel mai mult şi cel mai prost, cacofonic – dacă mi se permite expresia – eventual repetă de o sută de ori acelaşi lucru, nu ascultă nimic din ce li se spune şi consideră că de fapt ei sunt superiori şi nu au ce căuta acolo.

Apoi sunt resemnaţii: cei care ar vrea, în principiu sunt oameni cu intenţii bune, dar care au încercat odată, au văzut că n-a mers şi au renunţat, în mare parte descurajaţi şi de prezenţa abundentă a celor de mai sus, mai ales în rândurile superiorilor.

Nu în ultimul rând sunt revoltaţii: sunt cei care sunt nenesimţiţi, neignoranţi, neindiferenţi, neblatişti, dar s-au săturat să vadă că fac parte dintr-o minoritate şi că nu le ajută la nimic propria civilizaţie atâta timp cât necivilizaţia vecinului vine peste ei.

Pentru a-mi scuti urechile de această sintagmă păcătoasă, dar şi pentru a veni cu soluţii concrete, propun înlocuirea ei, la început de propoziţie, cu următoarele variante, în funcţie de categorie:

Pentru categoria 1: "Din cauza celor ca mine..."

Pentru categoria 2: "Eu încerc în continuare, chiar dacă...."

Pentru categoria 3: "Bună ziua, aş dori să fac o reclamaţie privind..."

Problema e – dacă mă întrebaţi pe mine – că în România mult prea multe propoziţii încep cu "Problema e că-n România".

Proverbul cu fundiţă

2008-05-19T16:48:00.002+03:00

Când la începutul clasei a cincea m-am uitat în jur de-o colegă de bancă şi am încheiat „tranzacţia” cu o tipă simpatică cu breton mare, habar nu aveam că altă colegă de bancă nu va mai fi pentru mine până la sfârştiul liceului. Iar când în liceu ni s-a alăturat şi vecina cu care aveam acelaşi drum spre casă, echilibrul a fost desăvârşit. Am plecat împreună în marea aventură a vieţii universitare (sau mai exact, a vieţii asociate celei universitare), ne-am plâns pe umăr reciproc în vremuri de restrişte, ne-am boscorodit una pe cealaltă când omiteam să ne strângem lucrurile de prin casă sau să spălăm vasele. (Ce vremuri!)

Între timp ne-am redistribuit prin Europa şi se întâmplă foarte rar să mai ieşim împreună la cafeluţă şi să bârfim cum se cuvine. Cu toatele ne-am făcut între timp şi o grămadă de alţi prieteni cu care ieşim în oraş şi ne înţelegem extraordinar de bine. Însă, constat eu, tot întâlnirea cu prietenii „de-o viaţă” e cea care te unge la suflet cel mai tare. Ei sunt cei care te ştiu dinainte să ai o profesie, un stil de a te îmbrăca, un anumit salariu. Sunt cei care te citesc că eşti trist, oricât de mult ai zâmbi, şi cei care-ţi spun verde în faţă că ai dat-o-n bară. Tot ei sunt cei care reuşesc să facă cele mai neaşteptate cadouri. Eu, de exemplu, am primit de curând cadou un proverb: N-aduce anul ce-aduce ceasul.

Într-adevăr, nu mi-a adus anul ce mi-a adus ceasul.

Indicele de percepţie al bucureştenismului

2008-05-07T18:06:00.004+03:00

1989: bucureştenii sunt oamenii ăia mulţi pe care îi văd numai sâmbăta şi duminica la schi şi care au fâşuri mult mai frumoase decât al meu şi clăpari din ăia şmecheri de se mulează pe picior de apoi nu mai mişti nici din degete. Oamenii mari îi numesc: "of bucureştenii ăştia", sau "încrezuţii ăştia de bucureşteni". (IPB: 6)

1993: Bucureştiul e locul miraculos de unde primesc mere în aluat (calde, de puţin trafic ce era pe DN1) de la o brutărie cum nu mai există nicăieri altundeva numită Panipat şi prind expresii nemaiauzite care se pare că ar fi sinonime cu "fain", cum e "marfă". (IPB: 8)

2001: bucureştenii sunt cei pe care clujenii îi numesc "mitici". Sunt o specie mai ciudată de români, dintr-o zonă îndepărtată numită generic "Sud". Aflu că cei din Sud sunt nesimţiţi, manelişti, aroganţi, snobi, agresivi, si că, atunci când cineva este prins în autobuz fără bilet, lumea din autobuz se împarte automat în două tabere – una care-l susţine pe blatist, cealaltă pe controlor (boactăr cică se cheamă la cj) – şi începe să se certe. (IPB: 2)

2004: (Coafura rezistă) bucureştenii sunt cei care ajung vineri dupămasa în număr mare la Poiana Braşov sau la Vama Veche, sau în orice alt colţişor cu puţină natură din România. Coboară din maşini bune, uneori luxoase, sunt îmbrăcaţi mult prea modern şi mult prea urban, de parcă nu ar fi aflat că există şi pantaloni trapez sau de velur. Poartă tot timpul ochelari de soare din spatele căruia scrutează constant orizontul în căutarea unor oameni vrednici cu care să bea şi ei un vodca red bull. Imediat după apariţia lor, atmosfera locului se schimbă în mod inexplicabil. Acea linişte mult prea plictisitoare şi acel calm de-a dreptul obositor sunt înlocuite de o forfoteală continuă şi de peste tot se aud voci ce protestează că ăla de serveşte se mişcă mult prea încet (frate!). (IPB: 5)

Prezent: bucureştenii sunt...şi eu. Fără trapezi, "snobită", cu eşarfa asortată la şireturi, cu ochelari de soare, participantă la tot felul de evenimente urbane, incapabilă să mă mai minunez de cât de mari au ajuns preţurile la bere, bluziţe şi imobiliare. Mă văd prin ochii mei de mai demult şi-mi dau seama că, deşi eu ştiu că sunt tot eu, alţii s-ar putea să fie de altă părere. Cred însă că puteam ajunge şi mai rău decât atât. Decât daneză obeză sau săsăloaică-n sandale, nu mai bine bucureşteancă? (IPB: 7)

La Paris - versiunea cinicului

2008-05-05T16:57:00.006+03:00

(Ca să nu zică lumea că am văzut Parisul cu mirarea celui ieşit pentru prima dată din ţară şi că m-am entuziasmat ca un copil în faţa vitrinei de la cofetărie, iată un mic exerciţiu de cinism)

La Paris se duce toată lumea – zici că umblă câinii cu covrigi în coadă.
La Paris sunt flori peste tot, de parcă dacă aş vrea să văd flori nu aş putea merge şi la grădina botanică.

La Paris când mergi pe stradă nici nu poţi să-ţi scoţi liniştit chiloţii din fund că se uită la tine toţi şomerii şi turiştii ce nu au altceva mai bun de făcut decât să-şi bea cafeaua pe trotuar.

La Paris, staţiile sunt anunţate de două ori: cât de prost să fii să uiţi ceva ce ţi s-a spus acum 30 de secunde. Tot la metrou, staţiile sunt amenajate în funcţie de ce e deasupra, ceea ce e foarte bine că măcar ştii unde eşti dacă te trezeşti acolo fără să ştii cum ai ajuns, după o seară când ai fost puţin pilit.

La Paris sunt magazine speciale numai cu brânză, mezeluri, carne, legume şi-s puse unele lângă altele. Ca raioanele de la supermarket, doar că acolo nu te plouă.

La Paris este Turnul Eiffel unde toţi cocalarii şi parveniţii din România îşi cer de nevastă zânele siliconate numai ca să citească duşmanii despre ei în ciao!

La Paris, lumea stă la coadă la muzeu, zici c-ar fi şaormerie.

La Paris, toată lumea poartă fular, înfăşurat odată neglijent în jurul gâtului, de parcă s-ar fi născut artişti cu toţii.

La Paris femeile sunt urâte şi neîngrijite, de te şi miri că nu le părăsesc bărbaţii pentru una mai tânără.

La Paris, te duci să te plimbi şi după ce ai fugit 42 de km. N-ai încotro, altfel ai face atacuri de claustrofobie, la cât de mici sunt camerele de hotel.

La Paris, dacă nu le convine oraşul ăsta de vis, n-au decât să se ducă ei!

Câte-n lună şi-n stele

2008-04-23T22:27:00.004+03:00

(Unii o ştiu, altora le-am povestit în timp real, alţii au fost cu mine acolo. Pentru toţi ceilalţi, povestea cursului meu de astrologie)

Eram în anul 2 de facultate, un an în care entuziasmul iniţial al statutului de student pierise, dar conştiinciozitatea încă nu se spulberase. Aşadar, chiar dacă mă plictiseam crunt la facultate, tot mai mergeam. Tocmai eram pe cale, cu încă o colega, să părăsim clădirea Literelor după o zi foarte bogată în spleen, când am trecut pe lângă un afiş care făcea reclamă la un curs de astrologie.

Eu (la mişto): hahahhaha, uite, curs de astrologie, ce zici, mergem? Hahhahaha

Ea (tot la mişto, dar cântărind faptele): hahahah, eu sunt curioasă, ce zici?

Eu (ca şi când aş fi avut o revelaţie): heheh, de ce nu, trebuie să fie mult mai amuzant decât „Limba engleză contemporană” (aka LEC).

Am mai cooptat o prietenă dornică şi ne-am dus.

Cursul era ţinut de un (poreclit de către noi) domn Zoli. Domnu' Zoli era un tip relativ tânăr, mic de statură şi părea genul de sectant complexat, pentru că avea pantalonii traşi sus de tot şi nu avea deloc simţul umorului. Era un tip ocupat, nu ţinea el toate cursurile, că mai avea tot felul de alte activităţi, printre altele oferea consultaţii individuale de astrologie (din mărinimia sufletului, desigur).

Odată ne-a povestit cum părinţii lui nu au acceptat calea pe care a luat-o el şi nu i-au vorbit ani de zile. Dar el a fost neclintit în hotărârea sa de a citi adevărul şi viitorul în stele şi până la urmă ei şi-au dat seama că nu au cum să-l deturneze de la calea cea dreaptă.

În plus, domnul Zoli avea păreri foarte clare despre concurenţa lui şi ne-a explicat cum Urania s-a lăsat cucerită de bani şi faimă şi a uitat să fie umilă, fapt care a îndepărtat-o de la esenţa disciplinei.

Când nu putea domnul Zoli să ne ţină cursul, venea o ucenică de-a lui să ne explice cum e cu zodiile, planetele şi ascendentul. Avea trăsături frumoase şi era foarte blândă şi când vorbea de domnul Zoli i se luminau ochii şi zâmbea. Am decis cu fetele că sigur îl admiră foarte mult (şi probabil în mai multe feluri). Nu că domnul Zoli ar fi dat vreun semn de reciprocitate, căci el era veşnic serios şi de nedescifrat.

Eram vreo 20 la curs, cursul de începători, căci un ciclu întreg este de trei ani şi cred că-ţi dau şi diplomă. În primul rând stăteau gospodinele, nişte doamne mai în vârstă, cu ochelari, care sorbeau fiecare cuvinţel din gura domnului Zoli şi îl notau sârguincios într-un caiet, foarte asemănător probabil cu caietele lor de reţete. Când noi, dintr-un rând mai din spate, râdeam şi comentam „în şoaptă”, se întorceau, se uitau urât la noi şi uneori spuneau: „Şşşşşşşşş”. Noi ne luam poziţia de drepţi (în bancă) şi reuşeam să ne abţinem de la râs vreo două minute.

Mai în spate era tineretul, printre care şi nişte băieţi (să nu vă vină a crede!), care luau foarte în serios toată treaba, şi noi, care, după cum am mai spus, ne amuzam teribil şi nu voiam nicicum să pricepem că astrologia e un lucru serios, spre exasperarea domnului Zoli. Dar să nu credeţi că numai boicotam, greşit, şi noi ne luam notiţe, ca la curs, ba chiar ne făceam şi temele.

La început a fost destul de interesant, mai ales că totul avea un aer foarte concret, adică ni se preda ceva ce părea să fie ca o ştiinţă şi parcă nu-ţi venea să crezi că vorbeşte despre influenţa planetelor asupra vieţilor noastre. Eu mi-am dat repede seama că, fiind zodie de foc şi oricum o personalitate solară, nu prea le am cu astrologia, însă prietenele mele, zodii de apă, pricepeau mult mai mult ca mine. Oricum, bonusul era că oricând aveai temă de glumit şi miştocărit pentru berea de după din Pub.

Odată am lipsit de la un curs şi când am ajuns data următoare venise numai una dintre prietenele mele. Povestim noi ce povestim şi, când să înceapă cursul, domnul Zoli zice: să începem cu dedicaţia (nu mai ştiu exact ce cuvânt a folosit, dar ceva de genul). Şi unde nu-i văd pe toţi închizând ochii şi lăsând capul în jos, ca la un moment de reculegere. Lungi au fost acele secunde în care mă uitam buimacă în jur fără a pricepe ce se întâmplă şi încercând în zadar să mă abţin de la a pufni într-un hohot de râs. Am aflat ulterior că acea chestie ce avea loc la început era un fel de dedicare lui Dumnezeu a cursului, sau aşa ceva, şi că prietena mea, care fusese data trecută, nu-mi spusese nimic ca să nu-mi strice surpriza.

Cu timpul, surprizele de genul acesta s-au înmulţit, iar domnul Zoli ne-a adus muzică de meditaţie şi ne-a lăsat să „încercăm” vreo 10 minute să medităm (undeva în interior aveam un emoticon din ăla de se prăvăleşte pe jos de râs) şi ne-a povestit cum vorbeşte el cu spiritele celor ce au murit de cancer etc.

Sfârşitul relaţiei mele cu cursul de astrologie a survenit prin moarte naturală. S-a terminat anul universitar şi în următorul, în ciuda invitaţiei de a reveni la curs, am decis cu inimă grea să plec cu bursă în străinătate şi să nu mă mai duc să-l ascult pe domnul Zoli. Şi acum mă întreb ce alte mistere ale lumii mi-ar mai fi revelat...

PS: via offline mi s-a revelat cuvântul pe care îl uitasem: consacrare. Fiecare curs începea aşadar cu o consacrare. Mulţumim informatorului.

A black fly in your Chardonnay

2008-04-21T23:12:00.002+03:00

De când am devenit ecologistă, combatantă de pungi de plastic şi în general mai conştientă de lumea în care trăiesc, nu pot să nu mă gândesc la cât de ironică e treaba asta cu lumea modernă pentru români.

Înainte de '89, tot ce-şi dorea românul era să mănânce grătare, nu peşte oceanic, să nu trebuiască să spele pungile de plastic şi să le bage la loc în sertar, să poată să meargă cu maşina unde vrea muşchiu lui fără să aibă nevoie de cartelă sau pile la benzinărie, să poată face şi el un duş sau o baie caldă, să poată citi seara ziarul, dar nu la lumânare. Românul visa la belşug occidental, la lăfăială şi risipă, la civilizaţie adevărată, domnule! Dar toate astea îi erau refuzate în numele unui (pretins) bine mai mare, mult mai important decât confortul şi plăcerea lui.

Dar iată că-i vine şi românului nostru vremea, ajunge şi el la civilizaţia după care a tânjit atâta vreme, ajunge să aibă supermarket, hipermarket şi OMV. Şi când se pregăteşte să bage în gură dumicatul de ceafă la grătar, i se spune că e prea grasă şi plină de colesterol, că mai bun e peştele oceanic, că are grăsimi bune şi omega 3. Şi când merge la hipermarket şi vrea să ia un teanc bun de pungi de plastic, i se spune că nu e bine, că nu sunt biodegradabile. Când vrea să plece în lume cu maşina sau avionul, află că fiecare kilometru parcurs contribuie la apropierea apocalipsei, iar când vrea să se lăfăie în cadă îşi aminteşte de reclama de la tv (pe care l-a lăsat deschis în timp ce face baie) în care fiul din viitor n-are nici după ce bea apă şi nici dacă ar avea nu ar bea, că nu mai e nici apă. Şi uite-aşa săracul nostru românaş, când să savureze şi el din deliciile capitalismului şi consumerismului, râmâne cu ele în gât.

Azi dimineaţă l-am auzit pe Vlad Craioveanu criticând legea ce interzice să se dea pungi gratuit, zicând ceva de genul: "Dar ce dom'le o să ajung iar să merg cu plasa de-acasă la cumpărături? Nu se poate, e o chestiune de civilizaţie."

Îmi permit să nu fiu de acord cu el. Îmi place să cred că civilizaţia este puţin mai mult decât nişte pungi hidoase primite pe gratis. Ba chiar e posibil ca civilizaţia - oricât de ironic şi de frustrant ar fi - să însemne uneori a renunţa la ceva din confortul şi plăcerile personale pentru un bine mai mare.

La Paris

2008-04-11T17:17:00.002+03:00

La Paris, câinii nu umblă cu covrigi în coadă, ci doar în lesă.

La Paris, coroanele copacilor sunt tăiate în formă de cub şi toate parcurile sunt pline de lalele.

La Paris, când treci pe lângă terasa unei cafenele, te simţi ca pe catwalk, căci oamenii ce-şi beau cafeluţa nu stau faţă în faţă ca să discute ci aliniaţi cu spatele la perete, uitându-se la tine cum treci.

La Paris, la metrou, staţiile sunt anunţate de două ori, de fiecare dată cu alt ton (odată neutru, să ştii ce staţie vine şi a doua oară avertizându-te blând, ca şi când ar şti că erai prins într-o reverie şi nu ai auzit prima dată). Tot la metrou, staţiile sunt amenajate în funcţie de ce e deasupra: la Luvru, arată ca un muzeu, la Bastilia, sunt scene pictate pe pereţi, iar la Arts et Metiers zici că ai ajuns într-un submarin.

La Paris, există magazine speciale numai cu brânză, numai cu mezeluri, numai cu carne, numai cu legume şi fructe, numai cu prăjituri, numai cu peşte, şi uneori sunt puse toate unele lângă celelalte.

La Paris este Turnul Eiffel, care se vede de peste tot, şi din fiecare unghi pare să se afle la locul potrivit.

La Paris, lumea stă la coadă la muzeu, nu la şaormerie.

La Paris, toată lumea poartă fular înfăşurat odată, neglijent, în jurul gâtului, chiar şi corporatiştii la costum.

La Paris, chiar şi tăticii sunt alternativi: chipeşi, încălţaţi în tenişi, cu o atitudine relaxată şi cu câte un copil buclat şi bucălat atârnat de mână. Soţiile lor au unghiile roase şi riduri şi nu sunt fardate, dar ei le iubesc oricum, pentru că au sufletul frumos.

La Paris mai poţi să te plimbi şi după ce ai fugit 42 de km, pentru că nu te lasă sufletul să faci altfel.

La Paris...eh... "dacă nu-ţi convine oraşul ăsta de vis/[...]n-ai decât să pleci în vacanţă la Paris" (după cum spune cântecul).

Anca vs. ea - 1 : 0

2008-04-09T18:34:00.006+03:00

De obicei sunt mult mai subtilă când mă dau mare, însă de data asta o voi spune uite-aşa: Sunt tare! Am fugit 42,195 m, adică (da!) 42 de km şi ceva, i.e. un maraton. Dintr-una!

Booon, după această pauză în care nivelul de admiraţie probabil a atins cote fulminante, să vă spun şi cât timp mi-a luat, ca să ne mai liniştim. Nici mai mult nici mai puţin de 5 ore şi 15 minute. O grămadă de timp, desigur, în care pe alocuri m-am chinuit, m-am târât şi am crezut că nu voi ajunge niciodată la capăt.

Dar să începem cu începutul.

Noaptea dinainte de maraton vecinii din camera de hotel de lângă s-au amuzat tare bine până pe la 12-1. Ea chicotea, el râdea cu poftă, ca la o petrecere. Să le fie de bine, sper că şi eu i-am deranjat măcar puţin când m-am trezit dimineaţa la 6 şi am început să fojgăi prin cameră şi să scap lucruri din mână de devreme ce era.

La 6 deci, trezirea, apoi echiparea şi mersul la faţa locului. Am lăsat lucrurile la „garderobă” şi după câţiva paşi de încălzire, am mers la triere. După vreo jumătate de oră de stat în frig, au dat startul şi s-a pornit toată mega hoarda de 30.000 de oameni ce erau şi ei pe-acolo. Emoţia şi entuziasmul sunt mari când se dă startul, toată lumea porneşte în viteză şi există riscul să te suprasoliciţi. Eu, ştiind asta, am dat frumuşel drumul la muzică, şi m-am regăsit în starea de linişte interioară cu care ies de obicei la o fuguţă prin cartier. Uşurel uşurel am parcurs primii 10km. Au trecut pe lângă mine oameni în costum de clovn, de leu, de pictor, un tip pe picioroange, nişte domni simpatici ce târau după ei un car cu un butoi de beaujolais nouveau.

Mulţi fugeau pentru o cauză sau pentru o organizaţie caritabilă, pentru drepturile omului, pentru Ingrid Betancourt, pentru bolnavii de osteoporoză, de scleroză în plăci, de inimă. Cel mai tare m-a impresionat o siluetă (nici până acum nu ştiu dacă era bărbat sau femeie, am văzut-o numai din spate, părea o siluetă de persoană chinuită) pe al cărei tricou scria: FUCK CANCER iar dedesubt: Boston '05, NY '06, NY '07, Paris '08. Îi urez să mai completeze la listă mulţi ani de-acum încolo.

Pe la km 12-13 am simţit că merge şi un pic mai repede, aşa că am accelerat uşor. La jumătate, mă dureau deja şoldurile şi tălpile. Pe la 25 durerea a devenit enervantă spre...foarte dureroasă. Până la 35 am mers cu viteza melcului, am făcut pauze de mers şi de stretching, am aşteptat panourile ce anunţau kilometrii ca pe Moş Crăciun şi am ajuns din nou la concluzia că el nu există. Nu pentru prima oară, muzica a fost cea care m-a salvat, căci mi-a mai amăgit durerea făcându-mă să fredonez vreun refren motivant.
La 35 am decis că mai trebuie cumva să fug 5 km, pentru că apoi restul de doi puteam să-i parcurg în mers. M-am oprit să-mi dea aştia ceva de mâncare şi de băut şi, pentru că mi-era cam foame, am mâncat chiar două bucăţele de banană şi am băut 2 pahare cu licoare magică energizantă sau izotonică, dacă tot era singurul loc unde-am văzut să dea aşa ceva. Pe la km 36 parcă durerea nu mai era chiar aşa de rea iar pe la 37 fugeam mai repede decât la început. Până la 42 am fugit încruntată şi cu dinţii încleştaţi, cu ură. După linia de sosire am plâns puţin, cum bine îi stă unei femei sensibile. Ştiţi doar că femeile plâng din orice.

Zece minute mai târziu, eram cu un rânjet pe faţă, pe care nu mi l-a putut şterge decât coborâtul scărilor la metrou, căci durerea era din nou acolo şi cu fiecare mişcare m-aş fi urcat pe pereţi, dacă asta nu ar fi însemnat de fapt şi mai multă durere. Îmi atinsesem scopul propus, de a fugi cei 42 de km, şi, cu această ocazie, am trecut şi un mic test de voinţă. Data viitoare, obiectivul va fi mai concret şi promit că mă voi antrena cu mai multă consecvenţă. Până atunci, râmân cu un rânjet şi cu o medalie la asorteu.

PS: Această realizare, la fel ca toate cele din ultimii 8 ani de altfel, este dedicată acelei persoane care probabil s-ar fi bucurat de ea chiar mai tare decât mine, dacă i-ar fi fost dat să mai fie pe-aici ca s-o vadă.

Mulţumesc, domnule preşedinte!

2008-04-05T13:03:00.003+03:00

Dacă-mi permiteţi, aş dori să informez delegaţiile şi Comisia cu privire la o vizită de lucru efectuată de subsemnata în calitate de raportor cabină mută la principalele instituţii europene cu sediul în Bruxelles. Am petrecut la Bruxelles o săptămână, timp în care am avut ocazia să fiu interpret-oaspete la Consiliul Uniunii Europene (în două clădiri diferite), precum şi la Parlamentul European. Pot să informez delegaţiile că totul a decurs conform planificării iniţiale, aşteptările fiindu-mi chiar depăşite. Am fost primită cu mare ospitalitate în toate aceste instituţii şi am creat contacte la nivel personal, acestea constituind, după cum bine ştiţi, baza pentru orice tip de cooperare.

Activitatea desfăşurată a fost fructuoasă, am avut ocazia de a mă familiariza cu procedurile şi procesele interpretariatului la nivelul instituţiilor europene şi sunt de părere că am înregistrat unele progrese semnificative în ceea ce priveşte viteza de reacţie, terminologia specifică precum şi cunoştinţele legate de documentare. Am identificat şi anumite lipsuri, pentru a căror corectare voi elabora un plan de acţiune pe care îl voi înainta în scris Comisiei sau Secretariatului, urmând ca delegaţiile să trimită comentariile şi rezervele în scris. Pe parcursul vizitei am reuşit de asemenea să îmi creez o imagine asupra aspectelor mai puţin plăcute ale activităţii de interpret în acest domeniu, în special prin înţelegerea în profunzime, aproape exhaustivă, a tuturor aspectelor şi nuanţelor verbelor „shall” şi „may”.

Mai trebuie menţionat aspectul activităţilor extracuriculare, ce au fost foarte bine reprezentate în cadrul acestei vizite de lucru. Printre acestea se numără participarea la exerciţii de karting, achiziţionarea de articole de vestimentaţie, dar şi degustarea de preparate tradiţionale.

Pentru a formula unele concluzii, permiteţi-mi să spun că această vizită de lucru mi-a oferit o imagine de ansamnblu asupra activităţii desfăşurate de interpreţii de conferinţă ai instituţiilor europene. De asemenea, consider că a fost foarte utilă şi binevenită din punctul de vedere al direcţiei pe care am stabilit-o în urmă cu câţiva ani în ceea ce priveşte aspiraţiile profesionale.

Pe parcursul săptămânii viitoare voi reveni cu un raport privitor la următoarea misiune ce va avea loc în data de 6 aprilie. Până atunci, vă stau la dispoziţie pentru eventuale întrebări, observaţii sau comentarii, ce pot fi transmise prin formularul online pe care îl găsiţi aici.

Vă mulţumesc.

PS: Mai pe româneşte, un mare „SĂRUMÂNA” tuturor celor care m-au cazat, hrănit, plimbat de mânuţă prin coridoare, lifturi, birouri, scos la bere, mâncare, ceai, cafea, karting, mai exact celor care m-au făcut să simt că, în ciuda muncii potenţial plictisitoare, a apei distrugătoare de piele şi a confuziei mele iniţiale, locul meu este, sau cel puţin ar putea fi, acolo, printre ei.

My own little time machine

2008-03-24T16:04:00.002+02:00

Pentru mine, cafeaua de dimineaţă este unul dintre cele mai importante momente ale zilei. Este momentul în care trec de la dulcea stare de somn la potenţial plăcuta stare de trezie. Este ceea ce îmi dă curaj să pornesc spre o nouă zi plină de (ne)cunoscut. Este porţia zilnică de Aufbruchstimmung. De aceea, o zi ce începe cu o cafea bună are mult mai multe şanse să fie o zi bună decât una fără.

Dar uneori, când trec prin cine ştie ce faze, zilele pur şi simplu nu vor să devină atât de bune cum ar putea să fie. Se întâmplă ceva cât de mărunt şi-mi taie tot entuziasmul, sau pur şi simplu acesta se stinge pe măsură ce trec orele, pentru că încet încet îmi dau seama că nu se va întâmpla nimic frumos nici azi. În acele zile, în încercarea de a da puţin timpul înapoi, de a reconstitui ceva din acea senzaţie de început de drum, mai pun de-o cafea. Ba chiar adaug şi scorţişoară, pentru bună dispoziţie.

Câteodată reuşeşte figura şi găsesc „schwung”-ul (sau şfungul, că aşa-i în dicţionar) de a căuta ceva care să mă facă să pun seara capul pe pernă zâmbind. Alteori, micile trucuri nu funcţionează şi pe la 2-3 noaptea, obosită de atâta aşteptare, mă resemnez şi să mă duc să mă culc. Atunci, singurul lucru care mă face să zâmbesc când pun capul pe pernă este gândul la cafeaua de dimineaţă.

Happy end

2008-03-21T00:26:00.003+02:00

Acum câţiva ani, Petra era o tânără şi frumoasă lebădă neagră, single, pornită în căutarea marii iubiri. De fapt, acum câţiva ani, nici nu avea nume, era doar o lebădă ce-a făcut popas pe-un lac din Münster. Însă ea dintotdeauna a ştiut că este diferită de suratele ei, că e specială. Întâmplarea a făcut ca în acest popas Petra să-şi găsească prima ei mare iubire...o hidrobicicletă în formă de lebădă. Desigur, lebădă fiind, ea nu s-a prins. Oamenii (după ce s-au mirat, i-au dat nume şi au scris despre ea în ziare) au încercat să-i explice că această iubire e sortită pierii, căci ea şi iubitul ei proveneau din lumi diferite. Dar ea nu şi nu. A refuzat să migreze, aşa că a trebuit mutată cu tot cu hidrobicicletă (sau invers) într-un loc mai cald, protejat, şi asta vreo 2 ani la rândul. Toată lumea credea că vor îmbătrâni împreună.

Azi însă am citit că Petra şi-a găsit o nouă iubire...de data asta o lebădă adevărată, albă, care seamănă leit cu fostul. Sper să o facă fericită. Mie nu-mi rămâne altceva de făcut decât să le urez cuib de pietricele şi mulţi puişori. Mă întreb, oare vor ieşi gri?

Fuguţa contraatacă

2008-03-19T23:22:00.002+02:00

Uneori aş vrea să fug, să fug departe de tot şi departe de toate, atât de departe încât să-l ajung din urmă pe Forrest Gump şi să-i fur cutia cu ciocolată (yummie).

De cele mai multe ori însă, ajung să alerg pe vreun bulevard, oprindu-mă la semafoare şi încercând să-mi fac loc printre toţi trecătorii grăbiţi. Mai des decât deloc (cum ar zice un fost prof de-al meu, dar în altă limbă) oamenii nu reuşesc să rămână indiferenţi la faptul că o disperată trece gâfâind şi roşie la faţă prin câmpul lor vizual. Tineri politicoşi şi domni bine crescuţi din dacii, dar şi din BMW-uri, claxonează frenetic. Câte-un licean ce vrea să-şi impresioneze colegii emană comentarii de mare spiritualitate. Zgaibe de 10 ani ieşite cu părinţii la plimbărica de duminică încep şi numără 1-2, 1-2, 1-2 (şi nu, părinţii nu spun nimic). Muncitori de pe şantiere fluieră.

Desigur, teoria zice că toţi aceştia trebuie ignoraţi, că nu merită atenţie etc. Însă eu am decis să mă manifest, dacă ei tot o fac (atâta doar că ei o fac în mod gratuit). Drept urmare, ridic degete, pe alocuri înjur, mă strâmb la ei, pe cei mai simpatici îi invit - cu cel mai sarcastic ton posibil - să mi se alăture. În acele momente, îmi doresc să se simtă şi ei agresaţi, aşa cum mă simt eu. Cei mai mulţi pur şi simplu se miră. Probabil că majoritatea nici nu au activat vreo sinapsă înainte să-şi dea drumul la gură. Iar când vine o reacţie, undeva se creează un scrutcircuit. Şi de fapt, asta şi urmăream. Ca undeva, în mintea lor îngustă şi limitată, să se producă un declic. Poate data viitoare se gândesc de două ori înainte să strige după oameni pe stradă.

Vedeţi, deja am un plan despre cum voi schimba lumea...

Dar vai, primăvara!

2008-03-17T22:38:00.001+02:00

A venit aşadar primăvara. (Da, da, zic ei că se strică iar vremea, dar eu ştiu că a venit). Şi, cum a venit, a şi început să-şi facă de cap şi să se joace cu stările oamenilor cinstiţi ce vor şi ei să-şi ducă viaţa în linişte. Zilelea acestea, cu soare şi vânt plăcut murmurând pe la urechi, parcă toate stările îmi sunt exacerbate. Dacă mă bucur, debordez de-atâta bucurie, dacă sunt tristă...ei bine, sunt foarte tristă. Dar, atunci, parcă tot soarele şi vântul fluturător de plete vin aşa, adiind, şi-mi zic că totul va fi bine. Scurt pe doi, ca să nu mă mai întind atâta, zilele astea nu-mi mai doresc nimic altceva decât să ies afară să mă plimb, îmbrăcată în haine colorate, cât e ziulica de lungă, pe străzi, prin parcuri, pe oriunde, numai afară să fie. Să vă spun cât am de lucru?

Daună totală

2008-03-14T20:25:00.002+02:00

Permiteţi-mi să anunţ cu multă bucurie revenirea printre cele vii a maşinuţei mele. După îndelungă spitalizare şi după ce a fost consultată de o serie întreagă de specialişti, ea revine pe şosele.

Am şi testat-o la drum lung azi. După aproximativ 10 minute de condus, am ştiut că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Ne înţelegem bine, nu zic nu, am venit frumos acasă şi ne-a făcut plăcere revederea. Dar nu am putut să nu observ că volanul e puţin într-o parte, pe parbriz nu vrea să-mi stropească apă, iar pe alocuri piesele din interior par montate mai mult pe brodite decât pe potrivite. Şi parcă nu mai suportă gropile cu atâta seninătate. E ca şi cum ar refuza să pretindă ca totul e ca înainte.

Mergând cu 50 în spatele unei furgonete cu remorcă şi aşteptând să pot depăşi, nu m-am putut abţine să nu mă întreb dacă nu e la fel şi la oameni. Oare atunci când suferim o daună totală, (sau atunci când o provocăm, că se poate şi asta), după ce trecem de perioada de „spitalizare”, rămânem şi noi aşa, cu sufletul câş şi cu inima lipită la loc stângaci, ca un puzzle făcut de poliţişti?

Până să mă apuc să caut un răspuns la aşa complicată întrebare, am fost trezită din reverie de lipsa maşinilor venind din sens opus, aşa că am semnalizat, m-am asigurat şi i-am dat bice.

...ca un om mare

2008-03-13T20:30:00.002+02:00

Aş dori pe această cale să informez onoratul auditoriu, erm...cititoriu, că posed după cum urmează:

un număr de 3 fire albe în creştetul capului
un număr de 5-7 fire albe la tâmpla dreaptă
un număr de 4-6 fire albe la tâmpla stângă, precum şi
un număr necunoscut de fire albe încă neidentificate.

Bilanţul este uimitor iar conculzia, dură: îmbătrânesc. Dar să vedem ce-o fi cu ele.

Primul fir alb pe care l-am descoperit avea vreo 5-6 cm şi, surpriză, trecuseră vreo 5-6 luni de când începusem masteratul. Nu vreau să fac acuzaţii nefondate, dar cred că putem cu toţii trage concluziile cu privire la sursa acestui răzleţ, dar viguros fir ce s-a insinuat în podoaba mea capilară. (Pentru cei ce nu citesc lunar Cosmopolitan, vă amintesc că un fir de păr creşte în medie cu 1 cm pe lună.)

Pe celelalte două din creştetul capului le-am atribuit repede, imediat după descoperirea ce a avut loc de curând. Unul se datorează seminarelor de drept civil, care, pe lângă peri albi, au produs şi un glosar bunicel (aviz amatorilor, cereţi şi vi se va da), iar celălalt se datorează unor stresuri personale despre care nu vă spun nimic, că nu e treaba voastră.

Dar, fraţilor, ce facem cu toţi ceilalţi indivizi? Ce facem cu cele 9-13 fire albe de la tâmple? Ei bine, pentru a le atribui unei cauze mai puţin prozaice decât traficul, stresul cotidian, alimentaţia necorespunzătoare sau lipsa de somn, aş spune că ele se datorează dificilului proces al transformării mele într-un om mare.

De multe ori, în această calitate de om mare, mă simt depăşită, simt că totul este mult prea complex sau pur şi simplu foarte greu şi îmi dau seama că părinţii noştri probabil se prefăceau foarte bine când păreau să aibă totul sub control. De multe ori îmi doresc să fiu din nou în situaţia în care alţii să rezolve lucruri pentru mine, alţii să-mi pună mâncarea sub nas, alţii să-mi plătească facturile. Însă niciodată nu am dorit să mă întorc la situaţia în care alţii să ia decizii pentru mine. Fac ce vreau, chiar dacă uneori am senzaţia că nu ştiu ce fac.

Acestei libertăţi aş dori să-i dedic, în chip de omagiu, firele mele albe. Să bem pentru asta!

PS: Dacă vreodată mă mai întreabă cineva în ce clasă sunt, voi formula, printre dinţi şi cu ură în privire, următoarea înjurătură: Număra-mi-ai firele albe să mi le numeri!

2008-03-07T00:29:00.003+02:00

Pentru a ne înveseli puţin, o listuţă cu unele cuvinte în germană care-mi plac, mă fac să chicotesc, sau doar mă uimesc prin intraductibilitatea lor:

Aufbruchstimmung
Unbehagen
Kaulquappe
Streicheleinheit
Litfaßsäule

Despre Moş Crăciun şi alte iluzii

2008-03-05T21:21:00.002+02:00

De multe ori în filmele americane, atunci când moare cineva, i se spune copilului că de fapt e ok, că persoana care-a murit trăieşte în continuare în inima celor care au iubit-o etc bla bla. Ce abureală! (Dar să nu le spuneţi la ăia mici) Oamenii, când mor, pleacă şi lasă în urmă un mare mare gol. Lasă în urmă un mare gol, plin de clipe nepetrecute, lucruri nevăzute, locuri nevizitate, experienţe netrăite, sentimente ne-simţite, vise nerealizate. Un gol mare, plin cu multe goluri mici, cotidiene, care nu se lasă umplut cu nimic (nici măcar cu ciocolată). În cazul fericit, se lasă uitat din când în când.

Deci nu, nu există Moş Crăciun, dar era frumos când credeam în el.

O singură zi, atât de multă înţelepciune

2008-03-02T20:40:00.004+02:00

Ce am învăţat într-o singură zi, în cadrul unui road trip la mare:

Când pui de-o excursie şi te scoli la 5 dimineaţa, ar fi indicat ca toată lumea să fi luat micul dejun. Numai aşa se atenuează din proasta dispoziţie cauzată în mod firesc de ora trezirii.
Cine e anarhist ar trebui să-l voteze pe Radu Mazăre preşedinte, la cum arată Constanţa, sunt sigură că poate distruge şi România în doar câţiva ani.
Cine are 4x4 şi e fan offroad, dar vrea totuşi să aibă confortul urban al unei mese la McDonald's, ar trebui să-l voteze pe Radu Mazăre preşedinte.
Oamenii străzii cărora le plac clădirile părăsite şi şantierele abandonate ar trebui să-l voteze pe Radu Mazăre preşedinte.
Mai poate fi distractiv să asculţi Vama Veche şi să cânţi fals deodată cu Tudor Chirilă - dar numai în drum spre Vama Veche.
Încă e prea frig să tragi un pui de somn bun pe plajă, dar e destul de cald încât să aţipeşti, timp în care alţii să-ţi facă poze.
Mai există în continuare oameni suficient de proşti încât să intre cu maşina pe plajă şi apoi să aibă nevoie de tractor ca să iasă (probabil din dorinţa de a-şi filtra emisiile de CO2 prin intermediul aerosolilor).
Un om cu un kite e mult mai cool decât un om fără kite.
Marea e mare, dom'le, oricând o vezi, te unge la suflet.

Popică şi Burtonică

2008-02-29T23:42:00.003+02:00

Dacă aţi fost de curând la schi în Poiana Braşov, sigur îi cunoaşteţi pe Popică şi Burtonică. Cel puţin din vedere. Eh, cum nu?

Popică e tipul ăla ce urcă scările în faţa ta, cu schiurile sub braţ, de cele mai multe ori încrucişate sau cu vârfurile în spate. Merge numai pe vârfurile clăparilor, îngenunchiat, pentru că nu are destulă siguranţă să calce pe călcâi, cine ştie în ce direcţie s-ar dărâma. Popică are o căciulă plină de zăpadă ce îi stă strâmb pe cap şi lasă să iasă două-trei şuviţe de păr transpirate de sub ea. Intră la cabină gâfâind, distrus, pare că se va prăbuşi imediat. Dar nu, se îndreaptă, dând din beţe să-ţi scoată ochii (că doar ce cauţi tu în spatele lui!) spre cabină. Când îl revezi pe pârtie, are în continuare geaca desfăcută şi îi fâlfâie în spate, în timp ce el, cu macaroanele tremurânde (copyright Sandra), se chinuie din răsputeri să facă un viraj şi să şi rămână pe schiuri în acelaşi timp. Adesea mă vizualizez gonind pe pârtie în jos şi făcând pe bila de bowling, deoarece Popică s-a gândit, din nou, să traverseze întreaga pârtie în căutarea locului optim pentru următorul viraj. Desigur, dacă intri în vorbă cu el (sau doar îl asculţi conversaţiile cu prietenii în timp ce tu sorbi dintr-un ceai mai încolo şi el bea redbull), îţi va spune, frate, ce-a mai schiat el, super tare.

Puţin mai încolo de chioşcul de ceai îl veţi vedea pe Burtonică. El nu e niciodată singur. Împreună cu el sunt întotdeauna Burtonel, Burtonica şi Burtonela, asta când nu vine cu gaşcă mai mare. Burtonică e super super cool. Tot echipamentul lui e ultimul model, e super high tech, e cum tu nici nu visezi, dar nici nu ai cool-imea să înţelegi. Din păcate, nu vă pot spune exact cum se dă Burtonică, pentru că foarte rar e de văzut pe pârtie. E ba jos cu gaşca, ba la cabană la ceai, ciorbă, ce-o fi, peste tot crescând cu 50% nivelul mediu de „cool” prin simpla-i prezenţă.

Eh, vedeţi că -i cunoaşteţi?

P.S: Îmi lipsesc vremurile de (tare) demult când urcam cu mama în gondolă, înfăşurate în pături, şi ea îmi arăta schiori pe pârtie (care aveau nişte Reghin-uri obosite sau vreo pereche de Blizzard la mâna a doua) şi-mi zicea: „Uite ce frumos se dă ăla, vezi cum adună genunchii? Vezi cum ţine frumos beţele? Vezi cum schimbă greutatea? Aşa se schiază.”

Aniversare la distanţă

2008-02-23T10:05:00.008+02:00

Deci fiţi atenţi, azi e ziua prietenei mele S, care e acum pe meleaguri îndepărtate, în ţara cizmei. Facem chef virtual, L s-a ocupat de decoruri şi a luat cadou, eu am făcut rost de un tort (un pic cam obosit, e drept, dar e cu ciocolată).
Bun, număr până la 3 şi cântăm cu toţii "Mulţi ani trăiască", da? Atenţieee, 1, 2, 3...

Sertarul

2008-02-21T17:32:00.005+02:00

Blink blink. Cu ochi mari, surprinşi, şi cu a anumită neîncredere în privire, vânzătoarea se uită la mine. Tocmai am rugat-o, pe un ton politicos, uşor jenat, să nu-mi dea pungă pentru petul de apă şi cele 3 conserve pe care le-am cumpărat. În mod evident se întreabă oare ce-o fi cu mine. Ştiaţi că pungile pot rămâne pe lumea asta mii de ani, fără să se descompună, gândiţi-vă numai câte luăm fiecare, câte se adună, mii şi milioane de pungi în fiecare an, mormane şi munţi de gunoi care vor rămâne aici şi după ce am murit noi, să se ocupe copiii noştri de ele. Nu cred că ar primi bine această explicaţie, aşa că îi spun: „Vai, dacă aţi şti ce colecţie am acasă”. Crisparea de pe faţa ei dispare. Gura i se relaxează într-un zâmbet. Înţelege. Probabil şi ea, la fel ca majoritatea oamenilor pe care îi cunosc, are acasă un sertar plin cu pungi, ce trebuie împinse înapoi din când în când, că altfel dau pe-afară.
Şi eu am un astfel de sertar. E plin de pungi în care mi-am adus acasă ba o cămăşuţă, ba un "ploveraş", ba un tricou frumos foc. Doar cum era să le îndes în poşetă?
Azi însă, le-am declarat război acestor cai troieni întorşi pe dos, care mi se insinuează în sertar de fiecare dată când îmi iau ceva nou, profitând de bucuria ce-mi coboară garda. Jos punga, trăiască plăsuţa de pânză! Voi învinge, sunt sigură de asta. (Doar toate femeile din lume ştie că binili învinge.)

Melrose Place

2008-02-20T14:30:00.000+02:00

Una dintre cele mai utile lecţii învăţate de la părinţii mei a fost: „Să nu închizi niciodată cercul!” Mai exact, să nu circul niciodată informaţiile (a se citi bârfele) de la cei care le spun către cei despre care sunt, nici măcar cu menţiunea „da' să nu spui”. Bineînţeles, asta nu se referă exclusiv la persoanele direct vizate, ci şi (chiar mai ales) la nenumăraţii intermediari care ar putea să nu mai ţină cont de cererea de confidenţialitate şi să-ţi facă boroboaţa, spunând tot tot tot mai departe, poate chiar în ediţie îmbunătăţită.

De cele mai multe ori, am ascultat de acest înţelept sfat şi am ajuns în situaţia destul de amuzantă pe alocuri de a şti tot felul de chestii despre tot felul de oameni, fără să dau mai departe nimic. În rarele situaţii, când, evaluând greşit situaţia sau omul, mi-a mai scăpat câte ceva, rezultatele au fost cel puţin neplăcute. Se ajungea la o încâlceală demnă de-un serial american respectabil, pe care apoi cu greu o mai puteai descâlci fără certuri, discuţii, scuze etc.

Aşadar, m-am gândit că dacă sfatul tot e aşa de bun şi vă poate scuti de atâtea neplăceri, să vi-l zic şi vouă. Da' promiteţi că nu ziceţi mai departe!

Matchbox 22

2008-02-20T13:43:00.000+02:00

Îmi place garsoniera mea de 22m², sau, cum îmi place mie să-i spun pe un ton afectuos, cutia mea de chibrituri. Poate pentru că locuiesc într-una, nu am urmă de astfel de cutie (cu sau fără chibrit) în casă. Sau poate doar am uitat să cumpăr. Oricum, pentru când se ia curentul, am lampă pentru USB, deci totul ok, chiar dacă se lasă cu greu luată în baie când te scapă pipi şi curentul e luat de vreo oră.
Îmi place garsoniera mea de 22 m²pentru că într-un spaţiu atât de mic, nimic nu este doar un singur lucru. Singura masă este birou, dar şi masă de sufragerie sau masă de mâncat pur şi simplu pe un colţ rămas liber. Scaunul pe care stau, de lemn, devine scaun moale de birou dacă pun o pernă pe el. Patul devine canapea, dar este şi locul în care stau când vreau să mă uit la tavan. Taburetul şmecher de la ikea e şi noptieră, iar la câte cărţi sunt acum pe el, ar putea fi şi bibliotecă. Lada în care îmi ţin încălţămintea e şi băncuţă, pentru când voi avea musafiri, dar deocamdată pe băncuţă nu sunt pernele moi, ci bibliorafturile cu de toate, pentru că încă nu am rafturi de pus sub ele. Piesa mea preferată, fotoliul albastru Poäng, este locul de citit, dar şi cuier din când în când. Baia uneori devine spa de lux, cu spumă, lumânări şi măşti de argilă, iar bucătăria, în funcţie de ce gătesc, poate deveni discotecă cu mult mult fum. De cele mai multe ori însă, e ceainărie sau cafenea.. Peste tot sunt ascunse lucruri, mătura după dulap, fierul de călcat sub pat, valiza în dulap, rucsacul în valiză. Ce mai, garsoniera mea e multifunctională şi multilateral dezvoltată! La fel ca mine.

De unde până unde

2008-02-20T13:13:00.000+02:00

Prin clasa a doua sau a treia la o ora de compunere învăţătoarea era cam sictirită şi nu avea chef să se gândească la o temă pentru compunerile noastre, aşa că ne-a dat libertate absolută, spunând ceva de genul „scrieţi ce vreţi voi, ce vă taie pe voi capul”. Conştiincioasă cum am rămas până în ziua de azi, m-am conformat şi am scris o succintă compunere cu titlul „Ce mă taie capul”. Mai târziu, când m-am decis să-mi fac şi eu un loc de postat compuneri, am hotărât că tema e bună, aşa că o voi păstra.