Asta este?

Ieri seară am fost un cetățean turmentat. Am început cu vin, apoi, când nu mai era, am continuat cu niște vodcă, pentru ca până la urmă să ajung la concluzia că cel mai indicat, având în vedere decizia ce trebuia să o iau, era să mă îmbăt cu apă rece. Am băut apă rece, pahar după pahar, am mai vorbit cu prieteni, cu oameni de nădejde, am mai stat pe gânduri, am mai întors toate argumentele pe toate părțile. Pentru prima oară, pusă să aleg răul mai mic, mi-a fost imposibil să-mi dau seama care este de fapt acest rău mai mic. Până la urmă am luat o decizie. Nu am găsit un răspuns, am luat o decizie. Nu cred că a fost decizia corectă, cum nu cred că ar fi fost corecte celelalte variante pe care le aveam la dispoziție. Azi, am pus ștampila înjurând printre dinți.
Cred că mulți dintre oamenii pe care îi cunosc au plecat de la vot, la fel ca și mine, cu un gust amar în gură și cu convingerea că ceea ce tocmai au ales nu le va îmbunătăți viața cu nimic. Ba mai mult, că ar fi putut vota exact invers și că nimic nu ar fi fost diferit.
Însă cel mai trist lucru nu mi se pare că politicienii noștri sunt toți la fel de nemernici, ci ceea ce ne face nouă ideea asta. Ce provoacă ea în capetele noastre. Descumpănirea asta, dorința irezistibilă de ne băga picioarele. Senzația că dacă răul a ajuns așa de rău că nici nu-ți mai dai seama care-i mai mic, oricum nu mai contează nimic. Impulsul de a arunca cu o cărămidă în televizor și de a ne teleporta înapoi pe Enterprise de pe planeta asta nasoală.
Dar eu cred că cu cât sunt ei mai nașpa, cu atât mai faini trebuie să fim noi. Cu cât ne fac ei viața mai grea, cu atât mai grea trebuie să le-o facem și noi lor. Și nu numai lor, ci tuturor care se bazează pe faptul că pot face orice pentru că nu va protesta nimeni. Să-i reclamăm, să protestăm, să ne sindicalizăm, să le scriem scrisori, mailuri și petiții, să bloguim și twitteruim. Să facem flash-moburi și afișe, campanii și lobby. Să vociferăm, să țipăm, să scandăm, să cântăm. Să vărsăm lapte pe câmp, să ne blocăm în clădiri. Și mai ales, să fim al naibii de căpoși.
Știm că, indiferent de rezultatul de azi, viața noastră nu va deveni mai bună datorită celui ales. Și noi ce-o să facem în privința asta? O să spunem ”asta este”?

Eco-feișăn

Stai în fața raftului în magazinul preferat și te gândești că este cel mai frumos fular clasic și simplu pe care l-ai văzut în vreun magazin toamna asta. Ți-ar fi bun, are o culoare frumoasă care se potrivește cu toate hainele tale. Și eticheta zice că-i lână 100%, așa că ce mai contează că-i cam scump. Tot eticheta spune că-i produs undeva prin Asia. Probabil de o adolescentă silfidică lucrând într-o hală neaerisită și plină de scame, care și-o mai ia pe coajă de la șeful ei, dar suportă, că are 7 frați și-o bunică bolnavă de hrănit. Și totuși e cel mai frumos fular pe care l-ai văzut toamna asta. Și probabil e din lâna din Australia, toarsă și prelucrată în State și tricotat prin Bangladesh ca să-l cumperi tu din Belgia (și eu vreau să fac înconjurul lumii!). Dar e moale lânița și 100%. Ți-e greu să te desparți de el, chiar dacă nici nu l-ai cumpărat încă. Și-atunci ți se-aprinde-un LED (nu bec incandescent, consumă prea mult) și te gândești la puloverul tău preferat de acum 3 ani ce zace pe un alt raft, la tine acasă, nepurtat de-o bună bucată de vreme și de care nu ai putut să te desparți, era prea frumoasă și moale lânița. Ajungi acasă, scotocești prin toate cotloanele până găsești andrelele alea pe care știai sigur că le ai pe undeva și te pui pe treabă, încercând să readuci în planul conștiinței tale, cu-o memorie profund afectată de interpretariat, ce ai învățat în clasa a cincea la lucru manual. Iar rezultatul e minunat, sublim și mai ales făcut de tine. Ca să nu mai spui că ai economisit vreo 40 de euro. Vor fi numai buni ca să-ți cumperi puloverul acela, cel mai frumos pe care l-ai văzut toamna asta. E făcut în Bangladesh, dar lânița aia e așa de moale...

Döner dinner

Pentru că mi-am propus să revin cu ceva serios, profund şi eventual filosofic, iată topul meu pe ţări/oraşe din perspectiva turistului-student care evaluează cultura gastronomică a unei ţări după cât de mult îi place döner-ul/kebab-ul/şaorma din ţara respectivă.

TOP 3 cel mai bun döner/kebab/şaorma
1. Germania: în pâinică rotundă crestată "Alles ohne scharf" (pe cel mai bun l-am mâncat în Köln, cu 2,5 Eur, dar nici ăla din Duisburg din cartierul de turci nu era deloc de lepădat)
2. Istanbul: ca de la ei de-acasă, dar parcă nu chiar ca acolo unde e mâncare naţională
3. Şaorma de Dristor: unde de când mănânc eu la ei (şi din câte am auzit şi de mai înainte) au acelaşi număr de chestii pe care ţi le pot pune pe şaorma ta, nu ca în alte locuri unde după 6 luni mai aveau numai varză)

TOP 3 ţări irelevante dpdv calitate döner/kebab/şaorma
1. Italia şi Portugalia, unde nu mănânci aşa ceva pentru că nici nu-ţi trece prin cap
2. Elveţia/Zürich, unde era aşa de scump că mi-au îngheţat papilele, şi totuşi era cea mai ieftină chestie de mâncat
3. Franţa/Paris din ambele motive de mai sus

TOP 3 cel mai prost döner/kebab/şaorma
1. Anglia: OMG! ca să zic aşa
2. Cehia: iaix
3. Danemarca: ei preferă pizza şi înţeleg de ce

Cine e ceea ce e, e, cine nu, e altceva

Prima oară când am ieşit din ţară (pe la vreo 14 ani) am avut o revelaţie. La întoarcere, le-am decretat sec alor mei că locul meu nu e în România şi că eu voi emigra. Cum pentru Germania era prea târziu, am cumpărat cărţi despre cum se poate emigra în Canada şi am calculat punctajele întregii familii. Am fi ieşit destul de bine, dar n-am reuşit să-i conving.

Prima dată când am locuit în afara României, am avut aceeaşi revelaţie, numai că invers. La întoarcere, am slăbit 6 kilograme fără niciun efort (visul oricărei cosmo girl), mi-am regăsit prietenii şi familia şi m-am simţit cum nu mă mai simţisem demult: acasă. Şi mi-am dat seama că, şi dacă voi trăi vreodată altundeva, nu voi putea fi niciodată altceva decât româncă. O revelaţie destul de amară pentru că asta însemna că nu mă voi putea niciodată distanţa de toată mizeria pe care o presupune acest statut, dar şi oarecum dulce, pentru că aflasem despre mine un lucru care în mod cert nu avea să se mai schimbe vreodată. (De aici şi marea mea iubire pentru diacritice. Vedeţi voi, eu le consider ca făcând parte din identitatea mea.)

La viaţa mea (de turist, bursier, sau om al muncii) am auzit oameni (străini, dar sunt şi ei oameni) spunând tot felul de chestii (laude fără număr, desigur) despre România şi români. De cele mai multe ori, aveau dreptate. Şi totuşi, de fiecare dată îmi venea să le spun să se mai ducă şi undeva. În schimb, încercam să găsesc argumente şi exemple ca să le arăt că de fapt nu suntem chiar aşa de răi. Asta în timp ce îmi dădeam seama că au dreptate. Dar tot încercam. Aveau dreptate. Şi totuşi.

Apoi, ca un copil de patru ani, m-am întrebat: de ce? (nu de ce critică, asta ştiam, ci de ce îi contrazic eu când ştiu că au dreptate). Am înţeles de ce, în timpul unei conversaţii banale, la mişto, în care o colegă spunea că numai noi avem voie să spunem toate porcăriile despre România, că numai noi putem s-o târâm prin...mizerie (colega este o doamnă, nu vreau să-i atribui cuvinte necuviincioase). Păi bineînţeles că numai noi. Pentru că noi o facem cu amărăciune, durere în suflet şi (prea multă) resemnare de tip mioritic. Pe când ei o fac cu dispreţ, cu indignare, sau, în cel mai bun caz, cu bunăvoinţă condescendentă. Pentru că noi criticăm ceva ce suntem, iar ei critică ceva ce ei nu sunt. Şi de-aia, (unii) se cred mai buni. Dar aici n-au dreptate.

Haideţi să haidem!

Pe toţi cei care m-au îndemnat zilele astea să semnez petiţii, să particip la proteste, să mă agit, să mă indignez şi să hulesc pentru că parlamentul a adoptat legea prin care se va putea şti exact în ce loc erau când i-au trimis sms-ul ăla uşor porcos prietenei/prietenului, îi invit să caute pe google 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 (privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice). Vor constata că legea română nu este o invenţie a dragilor noştri aleşi, şi că, prin urmare, nici nu este foarte util să protestăm la ei. Ba chiar, ştim cu toţii că nu e bine când un stat european nu transpune directivele UE (iar termenul pentru această directivă era 15 septembrie 2007). E drept că directiva a fost dată la un moment la care noi nu am fi putut să o influenţăm, dar e bine totuşi să înţelegem de unde vin lucrurile înainte să ne crească tensiunea.

În plus, directiva urmează a fi revizuită prin 2010, deci poate ne stocăm şi noi indignarea pe-un stick usb până atunci.

Presa din România aş invita-o să ne explice mai pe îndelete care sunt originile şi contextul (de exemplu rolul unei astfel de legi, sau cine ştie, ce prevederi au alte state membre, poate că nici nu suntem noi cei mai răi) unor astfel de acte normative, poate-poate or reuşi să treacă dincolo de cel mai adorat subiect pe care l-aş numi generic „vai-ce-naşpa-sunt-cei-care-ne-conduc!”

Şi, o invitaţie care va avea acelaşi succes ca şi când aş fi spus-o în gând, ONG-urile şi autorităţile sunt invitate să aibă grijă că datele sunt păstrate, prelucrate şi, după 6 luni, şterse cum trebuie şi că nu are acces la ele fietecine.

Şi nu în ultimul rând, o invitaţie pentru noi toţi. Haideţi să fim mai deştepţi, mai informaţi, mai calmi, dar şi mai hotărâţi. (Oups, am spus-o cu voce tare?)

Interpretariat low cost

Data viitoare când un client se arată mai zgârcit şi cârcotaş când aude preţul cerut de voi (voi, interpreţii de conferinţă – dar modelul se poate adapta) propun să-i faceţi – în scris sau oral – următorul tip de ofertă. Cifrele sunt (semi) aleatorii, iar lista serviciilor poate fi completată:

Stimate domnule.../Stimată doamnă....

În cele ce urmează vă trimit o ofertă detaliată cu onorariul pentru servicii de interpretariat:

• Tarif de bază interpretariat 1 zi – 100 eur

• Pregătire prealabilă (cu documente oferite de client) – 30 eur (fără materiale din partea clientului – 40 eur)

• Experienţă* – 20 eur/an

• Experienţă în domeniu – 20 eur

• Ţinută business casual – 20 eur, ţinută business – 30 eur

• Cultură generală şi cunoştinţe privind evenimente actuale – 20 eur

• Atitudine prietenoasă, zâmbet – 5 eur

• Sosire la timp pentru proba de microfon – 5 eur

PROMOŢIE: La achiziţionarea pachetului DE LUXE (toate serviciile incluse, experienţă minim 2 ani) aveţi o reducere de 10%.

BONUS: În cazul în care alegeţi ţinuta business, vă oferim gratuit machiaj discret asortat.

*La nivelul de bază se calculează o marjă de 10% greşeli de începător (din conţinutul ce urmează a fi interpretat).

Tarifele se vor factura în lei la cursul zilei afişat de BNR.

Vă mulţumesc pentru interesul arătat şi aştept o confirmare din partea Dvs. pentru seminarul/conferinţa din data.....

Cu stimă,

X-ulescu

Wishlist

Îmi doresc:

• mâncare perisabilă în frigider,
  
• cafele băute în pijama până la prânz,
  
• conversaţii de câte 1 oră pe mes despre ultimele poze de pe cocalari.com,
  
• dup-amiezi petrecute meşterind la ceva ce până la urmă iese prost,
  
• treziri neasociate cu conceptul de "snooze",
  
• 10 minute de flux al gândurilor care să nu includă un „to do list”,
  
• teancuri de tricouri sortate în culorile curcubeului.
  

De când am fost mică, am fost învăţată că dacă îmi doresc ceva, trebuie numai să muncesc destul şi să depun suficient efort şi voi obţine acel ceva. De data asta, se pare că pentru a obţine ce doresc, trebuie să nu mai muncesc. Sunt curioasă cum naiba o să muncesc pentru asta.

Pain is inevitable, suffering is optional*

Am pornit la maratonul din Berlin cu puţine speranţe, cu multă prudenţă şi cu o hotărâre luată: de data asta voi mânca. Adică mă voi hrăni. Căci data trecută, la Paris, mă gândisem eu cu mintea mea tare pricepută (şi citisem pe net, deci nu e numai vina mea) că trebuie să mănânci cu două ore înainte de start, ca să nu fie organismul solicitat şi cu digestia şi că nu trebuie să mănânci prea mult în timpul maratonului, că ţi se poate face rău, din acelaşi motiv. Au fost nişte sfaturi foarte bune. Doar că nu foarte bune pentru mine. Căci eu am rămas fără energie şi mai mult m-am târât până la linia de sosire.

Din fericire, însă, ocazional m-am mai şi antrenat pentru maraton (puţin şi necorespunzător) şi mi-am dat seama că eu funcţionez altfel. Deci, de data asta, principiul a fost: mănâncă! Ceea ce am şi făcut. Nu am aşteptat niciodată să simt că mi se face foame, sau că rămân fără energie, ci m-am hrănit de fiecare dată preventiv, ştiind că durează ceva până se absorb substanţele nutritive.

Şi a funcţionat. Timpul nu a fost cine ştie ce minune, de fapt, pentru cineva care are vârsta mea şi oareşce exerciţiu într-ale sportului, estimez că a fost un timp prost: 4 h 45. Însă, de data asta, nu a fost nevoie să mă înving pe mine, căci nu m-am luptat cu mine. Ba chiar, m-am înţeles foarte bine cu mine. Am alergat uşor, relaxat, am mâncat la fiecare stand dar şi din buzunare, şi în rest, am admirat peisajul, oamenii şi m-am bucurat de atmosferă. Ba chiar m-am distrat. A fost ca un chef mare de 40.000 de oameni, doar că mult mai frumos, pentru că aici nu existau fiţe, mofturi sau vreun dress code (ceea ce parţial a şi contribuit la amuzamentul meu, căci există mii şi mii de combinaţii ridicole ce pot fi alcătuite din echipament sportiv, mai ales din cel de alergat, care de obicei se remarcă prin estetica sa deosebită: adică e urât). După jumătate, m-am oprit la nişte stretching într-un loc unde probabil mulţi câini ridicaseră piciorul, la un copac de pe marginea drumului, apoi am alergat mai departe. În a doua jumătate am fugit mai repede decât în prima jumătate, ca profesioniştii. Îmi dădusem seama că voi rezista până la capăt şi am prins curaj. Nu mă aşteptasem la asta, căci nu m-am antrenat suficient şi eram sigură că voi claca. Din fericire, din punct de vedere logistic, nu ar fi fost o problemă, căci numărul de maraton era valabil ca bilet pe transportul în comun pentru cei care abandonau. Şi mai din fericire, nu a fost cazul. Doar ultimii şapte kilometri au fost puţin chinuiţi. Ştiam că nu mai am mult şi eram cam nerăbdătoare, deci probabil din acest motiv nu mai suportam aşa de bine durerea ce, cum bine îi stă, devenea pe kilometru ce trecea mai intensă (sau se mai iţea în vreun loc).

Am trecut linia de sosire strâmbându-mă urât de tot (m-am văzut în poze, deci nu era doar o impresie). Mi-am luat medalia, am mai făcut nişte stretching şi apoi m-am dus să-mi recuperez bocceluţa cu telefonul, ca să dau tuturor vestea cea bună.

*******

De curând am citit cartea despre alergat a lui Haruki Murakami**, în care el spune că aleargă pentru că i se potriveşte şi, printre altele, explică cum l-a ajutat alergatul la scris. Eu nu am fost niciodată un alergător de cursă lungă. În nimic din ceea ce am făcut. Am preferat întotdeauna un efort pe termen scurt, chiar dacă trebuia să fie mult mai intens. Cred că tocmai asta încerc să-mi îmbunătăţesc prin alergat, suflul de cursă lungă. Deocamdată am reuşit numai să mă antrenez şi pentru maraton în acelaşi stil: intens, dar cu puţin timp înainte. Dar cine ştie, poate când voi fi alergat şi eu vreo 26 de maratoane, precum mai-sus-numitul, voi fi şi eu în stare să mă scol în fiecare dimineaţă şi să încep să lucrez la ceva al cărui rezultat se va vedea peste 1 an, 2, poate chiar mai mult.

*Haruki Murakami, What I Talk about when I Talk about Running

**tot aia

Din valiză

Bagaj Bruxelles 4 zile: 1 fustă, 1 pantalon, 2 cămăşi (asortabile şi cu fusta, şi cu pantalonii), 2 bluze (idem), 2 cardiganuri, 3 tricouri (am purtat doar 2), 1 pereche blugi (pentru drum şi karting) , 1 pereche pantofi (m-au ros), 1 pereche tenişi, cosmetice (gel duş 50 ml, şampon, balsam (30 ml), pastă de dinţi (mică mică), periuţă de dinţi, mini-trusă machiaj etc), echipament alergat, laptop, încărcătoare (am pierdut unul deja), cabluri, documente, cadouri.

Bagaj Bruxelles 3 zile: la fel, doar că: scoatem fusta, punem alt pantalon, schimbăm cămăşile, luăm alte bluze (întotdeauna asortabile şi pe aceeaşi paleta de culori ca să nu cărăm set dublu de accesorii), schimbăm 1 cardigan, alţi blugi, luăm balerinii. Să nu cumva să uit adidaşii de alergat, încărcătoare, cabluri, documente.

Bagaj Bruxelles 5 zile: la fel, doar că, punem iar fusta, mai punem încă una, scoatem un pantalon, căutăm în disperare o cămaşă călcată prin dulap, găsim din fericire, schimbăm celălalt cardigan, alţi blugi, lăsăm balerinii.

Când trăieşti mai mult timp din valiză, trebuie să fii genul de om extraordinar de organizat, care-şi plănuieşte dinainte de plecare ţinuta pentru fiecare zi a săptămânii viitoare, face totul mai repede decât termenul limită, pentru că altfel nu mai apucă să facă deloc, anticipează probleme posibile şi găseşte soluţii ingenioase, are totul optimizat până la ultimul detaliu (începând de la mărimea sticluţei cu gel de duş până la gadgeturi), toate sarcinile pe o listă constant actualizată şi ţine în mod constant ordine în documente, lucuri şi minte. Orice greşeală, orice scăpare, poate fi fatală. (Ajunge numai, de exemplu, să uiţi cele două perechi de şosete subţiri ce merg la pantofi. Nu vei putea purta pantaloni, va trebui să porţi fusta, şi dacă uiţi şi a doua zi să-ţi cumperi blestematele şosete, toată planificarea vestimentară se duce de râpă şi ajungi la o catastrofă demnă de ciao! Sau ai putea să uiţi petecul de hârtie pe care ai o parolă ce-ţi oferă acces la toate documentele pentru o reuniune. Posibilităţile sunt nelimitate)
Unii oameni sunt aşa dintotdeauna. Alţii – şi aici vine truismul zilei – nu. Eu devin uneori, pe perioade determinate şi cu oarecare eforturi ce duc la scăderea pH-ului din stomacul meu (şi nu, nu la apariţia cariilor, că nu am dinţi în stomac, dar ar fi fain). Totodată, descopăr cu un fel de voluptate modurile în care poţi explora limitele birocraţiei şi felul în care le poţi folosi în avantajul tău. Şi în tot acest timp, nu pot să nu mă gândesc la sfatul profesoarei mele de franceză din liceu (Madame Professeur), pe care atunci eram prea tânără să-l înţeleg, cu toată înţelepciunea, dar şi ironia lui: Dacă vrei să-ţi fie bine, îngroapă-te în hârtii. Oare nu pot şi să mă îmbrac cu ele?

Cum să pierzi nişte timp (care nu ţi-a greşit cu nimic)

Îndreaptă-te cu pas hotărât spre dulap. Cu o mişcare fermă, apucă teancul cu tricouri şi mergi cu el pe pat. Desfă toate tricourile şi împătureşte-le la loc, de data asta mai frumos. Refă teancul. Răzgândeşte-te şi sortează tricourile pe grupe de culori. Refă teancul. Răzgândeşte-te şi refă teancul cu tricourile pornind de la cel mai închis la culoare jos până la cele albe sus. Răzgândeşte-te şi fă un teanc kitsch, în aşa fel încât nicio culoare să nu se potrivească cu cea de lângă. Răzgândeşte-te şi aşază tricourile după culorile curcubeului - măcar aşa susţii o cauză bună, cu cele negre şi albe la bază pentru a simboliza lupta dintre bine şi rău. Admiră teancul şi laudă-te cu voce tare (dacă nu mai e nimeni în cameră). Înşfacă teancul cu grijă şi du-l la loc în dulap. Scoate teancul cu pulovere...

Rolul ţânţarului în natură

De multe ori m-am întrebat, în timp ce-mi scărpinam cu afecţiune pişcăturile de ţânţar până se ducea toată pielea şi dădea sângele, ce rol are ţânţarul în natură? De produs, nu produce nimic. (scratch, scratch) Ciupeşte fiinţe care lui nu i-au greşit cu nimic ca să le sugă sângele şi apoi le lasă să lupte zile întregi împotriva propriilor instincte scărpinătoare. (scratch, scratch) Transmit boli mortale (pac! L-am prins pe ăsta, mârlanul, mă ciupise deja, că lângă gâza strivită am o picătură de sânge mânjită în palmă. Dar nu am milă faţă de ţânţari, căci pentru mine ei fac parte – împreună cu moliile devoratoare de haine preferate – dintr-o axă a răului ce trebuie combătută fără drept de apel. Cu ţânţarii şi moliile nu se negociază, trebuie adoptată o politică de toleranţă 0!).

Ei bine, ieri dimineaţă (devreme!) am aflat. Ţânţarul a fost conceput (sau a evoluat, cum vreţi) ca deşteptător. Cum funcţionează? La început, ţânţarul vine şi-ţi bâzâie pe lângă ureche. Dacă vrei să dai snooze, trebuie numai să dai cu mâna după el. Va pleca pentru o vreme, dar va reveni.Bbbââzzzzzzz, bââââzzzzz. Apoi, dacă va vedea că nu percutezi nicicum, va trece la ofensivă, ciupind, într-un loc sensibil de preferinţă, pentru ca succesul să fie garantat. La nevoie, va repeta. Garantat ajungi la serviciu la timp.

Desigur, producătorul recunoaşte că mai sunt unele probleme cu softul, căci au existat plângeri în legătură cu setarea orei. Dar dacă o nimereşte bine, cum s-a întâmplat la mine ieri, te trezeşti devreme şi ajungi departe. Chiar la 15 km depărtare, în pas de alergare uşoară.

Adobe photosinteză

De fiecare dată când trec pe lângă şantierul pentru vreo zonă rezidenţială intra-urbană, mă uit cu curiozitate la panourile montate pe gardurile ce delimitează şantierul respectiv şi care prezintă minunăţia ce vor fi acele betoane când totul va fi gata. E greu uneori, că mai am de dus şi mâna la gură şi nas să mai filtrez din praf, mai trebuie să mă uit pe unde calc, şi mai trebuie şi ignoraţi fluierătorii aferenţi. Se cere un multitasking.Însă mă uit cu fascinaţie la acele viitoare clădiri, nu la ele în sine, căci tot nişte blocuri urâte vor fi, ci la modul în care sunt înfăţişate. Întotdeauna izolate, solitare. Şi întotdeauna înconjurate de copaci. Copaci în zare, la linia orizontului, copaci în prim plan, pe marginea imaginii, de parcă fotograful ar fi stat ascuns într-o pădurice răcoroasă cu o limonadă rece în mână şi ar fi pozat acele impresionante clădiri pentru valoarea lor estetică. Încă 15 secunde şi aş vrea şi eu să investesc într-un apartament idilic, confortabil, şi modern, ba chiar european. Dar mă împiedic de-o piatră şi cu părere de rău îmi iau ochii de la acele imagini. Mă dau cu un pas înapoi, cu grijă, să nu cad în şanţ, că iar au săpat tot trotuarul, şi mă uit în jur şi-n zare. Nici urmă de copaci, constat aproape uimită, că doar aşa era în poze. La linia orizontului, blocuri, stâlpi, macarale. În păduricea răcoroasă de unde curge limonadă la ţâşnitoare, blocuri, tramvaie, autobuze, SUV-uri.

Şi pentru a n-a oară, mă înclin mental în faţa photoshopului şi a minunilor pe care le produce.

Merg mai departe prin praf, convinsă că în lumea pe care o ascund acele panouri, copăceii fotoşopaţi fac şi photosinteză, iar din apartamentele de sus, cele de lux, când te uiţi pe geam, vezi o pădurice cu un izvor de limonadă.

Estivale

La fel cum există depresie post-natală, există şi depresie post-concedială. Te întorci acasă după binemeritata vacanţă şi te trezeşti că, în loc să fii refăcut şi cu forţă de muncă, eşti trist. Nimic din ce-ţi plăcea, sau măcar din ce puteai suporta, nu-ţi mai place, nu-ţi mai alină senzaţia că lipseşte ceva. Ai sta sub plapumă toată ziua, numai să nu te uiţi pe fereastră să vezi peisajul. Un peisaj pe care îl cunoşti prea bine, dar care te încântă prea puţin. (Mai ales dacă constă din blocuri şi coşuri de CET).

Bineînţeles că aşa se întâmplă de fiecare dată când vii din concediu dintr-un loc ce te-a încântat. Vrei să te muţi neapărat în ţara aia, în oraşul ăla. Numai să mai ţină puţin senzaţia aia de bine generalizat. Ţi se pare minunat, incomparabil mai bun decât unde stai. Şi bineînţeles că ţi se pare aşa, că nu ai avut suficient timp să-i cunoşti hachiţele, nu a trebuit să te grăbeşti la muncă în oraşul respectiv, nu ai avut nevoie de aprobări de la primărie, nu ai făcut cunoştinţă cu sistemul. Care poate fi la fel de împuţit ca la tine acasă, iar tu ştii asta. Bineînţeles. Dar tot eşti trist, şi nu pentru că eşti unde eşti, căci eşti acasă, ci pentru că nu mai eşti unde ai fost. Iar unde ai fost, teoretic, ar putea fi mult mai bine decât unde eşti. Practic, probabil nu vei afla niciodată.

Ca orice lucru ce poate provoca depresii, concediul poate provoca şi revelaţii. Mă întreb câţi nemţi nu s-au întors din Spania, promiţându-şi că vor fi mai vorbăreţi şi mai spontani, că vor dansa până dimineaţa şi vor dormi până la prânz. Câţi bulgari (sic!) nu s-au întors din Germania promiţându-şi că nu vor mai arunca hârtii pe jos şi că vor scuipa mai rar pe trotuar.

Eu m-am întors din Portugalia cu un nasture galben stricat prins de ţoală cu un ac de siguranţă. Şi cu conştiinţa faptului că pot trăi fără foarte multe lucruri. Atâta doar că nu trebuie. Şi mai ales, că nu vreau.

Ţări de văzut şi ţări de trăit

Unele ţări sunt ca o femeie blondă cu sânii mari (sau, pentru fete, ca un sixpack ambulant). Frumoase, aranjate. Machiate – cum ar spune o prietenă. Te uiţi şi ochiul ţi-e încântat, aparatul foto nu se satură de atâta declanşat. Parcă totul e aşezat în aşa fel încât să-ţi smulgă un wow! Totul îi comunică turistului american că a ajuns în sfârşit în „Europa”, ţara aia mare în care sunt oraşe precum Paris şi Roma. Şi Florenţa, desigur. Însă blonda noastră nu dă prea bine dacă deschide gura, căci nu are mare lucru de zis.

Iar oamenii par să reflecte acelaşi trend. Au pe ei haine care zic: nu-i aşa că e adevărat ce se spune, că Italia e capitala modei? Aşa că bărbaţii poartă gulerul de la cămaşă sau de la tricou ridicat, cu atitudine James Dean şi ochelari de poliţist american. Iar doamnele nu părăsesc casa fără poşeta lor Louis Vuitton. Dacă nu au avut bani să-şi permită o poşetă, cu siguranţă au cel puţin un portofel de la adoratul designer, pe care, la casă, îl ţin în mână puţin mai mult decât ar fi nevoie pentru a plăti cumpărăturile.

Apoi există acele ţări care nu au stat o oră în faţa oglinzii înainte să le vezi, dar nici nu apuci să-ţi dai seama de asta, pentru că, din momentul în care le-ai cunoscut, te-au atras într-o conversaţie lungă şi plăcută, ce te face să pierzi noţiunea timpului. Ţări care trezesc în tine emoţii pe care le credeai demult apuse. Care te fac să îţi pui întrebări, să (re)gândeşti, să vrei să le înţelegi. Ţări care sunt atât de reale, pentru că nu ţin cu tot dinadinsul să fie perfecte. Ţări în care mâncarea cea mai bună se găseşte în bodegi renovate ultima dată prin anii 70 şi petrecerile se încheie pe lumină într-un club african sau desculţ pe malul oceanului. Ţări în care te simţi atât de acasă, încât ai senzaţia că-ţi arată obrazul că nu le-ai vizitat până atunci. Prazer em conhecer, Portugal!

Bucureştiul m-a întâmpinat cu o reacţie alergică la – cred eu – apa locală. Numai eu cred că e un semn?

Piua

Nu muncim, nu gândim, nu bloguim. Con-ce-diu-im.